Marvel încă nu dă semne de oboseală, este probabil propoziția cu care descriu de la o vreme aproape orice film care apare în continuitatea universului MCU. Nici Black Panther nu face excepție de la acest lucru cu toate că, aș îndrăzni să zic, puritanii și elitiștii vor strâmba din nas, ca mai la orice face MCU și nu corespunde 100% cu comicsurile. Marvel de la bun început a dorit să atragă o masă cât mai diversă de spectatori, încercând să împace deseori capra cu varza și anume spectatorii casual cu fanii hardcore. Și aș putea declara că experimentul lor a reușit, mărturie stând cele 18(!!!) filme, cu un film eveniment extrem de anticipat care stă să apară în lunile următoare (în Mai mai precis).
Dacă ne rezumăm doar la aparițiile încadrate în Phase 3 a MCU, observăm că fiecare încearcă să se plieze pe un anumit tip de film. Spiderman Homecoming a fost cu și despre problemele unui super-erou licean care încearcă să își echilibreze cele două vieți paralele, Thor Ragnarok a fost o epopee spațială extrem de comică, similară în ton cu Guardians of the Galaxy 2, Doctor Strange a fost o incursiune în lumea artelor mistice iar Civil War a fost un free for all dar și o încercare de a vedea cum se poate executa un film cu o grămadă de personaje principale (exercițiu util având în vedere imensitatea distribuției din Avengers Infinity War) iar dacă ar fi să ne uităm și peste filmele mai vechi, observăm că Marvel nu s-a sfiit să încerce thrillere politice (Winter Soldier) sau heist movies (Ant-Man). În acest context, Black Panther apare ca un film cu un puternic mesaj social, adresat în special tinerilor de culoare, îmbinat tematic cu un spy-thriller demn de filmele Bond (cel puțin prima jumătate a filmului).
Povestea acestui film îl regăsește pe T’Challa la puțin timp după moartea tatălui său în Civil War, moarte care îl transformă pe acesta în noul rege de drept al Wakandei. Wakanda este cunoscută de puțină lume, iar cei care o cunosc, pot să zică doar că este o națiune extrem de săracă, prolifică în a crește oi, cu toate că, dispunând de super prețiosul metal vibranium, metal cu origini extraterestre, această țară a cunoscut un progres tehnologic extrem, ajungând un adevărat rai tribal futurist. Însă pentru a proteja acest secret, țara a decis să se izoleze de restul lumii pentru a nu risca faptul ca acest vibranium să ajungă pe mâini greșite. Ironic este că întocmai această nevoie de protecție și secretizare dă naștere celor mai periculoși inamici din film. Ulysses Klaue, un traficant de arme internațional, care se laudă că ar fi singura persoană străină ce a reușit să pătrundă în misteriosul stat african (și să plece cu o cantitate mică de vibranium) își face resimțită prezența, intenționând să profite de ultimele cantități de metal aflate în posesia sa. Alături de el se află și o prezență misterioasă, carismaticul și enigmaticul Erik Stevens, supranumit Killmonger, care va deveni în scurt timp principalul inamic a lui T’Challa.
Astfel, după ce devenim familiarizați cu Wakanda, filmul o virează puțin spre genul spy-thriller, cu o secvență minunată de acțiune prin Seoul, prilej pentru a-l reîntâlni pe Everett K. Ross, agentul CIA din Civil War. Finalul ne găsește din nou prin Wakanda și bate pașii familiari a oricărei înfruntări bun-rău avute în toate filmele de până acum, fiind poate partea cea mai banală din film.
Nu au existat lucruri importante care să mă deranjeze, ba chiar am gustat din plin elementele și personajele noi introduse. Dacă la finalul Civil War puteam întrezări doar o locație fantastică, Black Panther ne prezintă Wakanda în toată splendoarea ei tehnologică. Ne sunt introduse cutumele locale, diversele facțiuni care conduc țara, de la tribul panteră, actualii conducători ai țării, la triburile de frontieră, de minerit, ale râului sau de negustori. Ne mai sunt prezentați și separatiștii Jabari, care adoptă o politică izolaționistă și care încearcă cel mai mult să nu fie dependenți de vibranium. Facem cunoștință și cu neînfricatele Dora Milaje, grupul de luptătoare de elită dedicate trup și suflet regilor Wakandei dar mai auzim și despre Hatut Zeraze sau War Dogs, un grup de spioni infiltrați adânc în toate țările importante din lume. Asistăm și la procesul de provocare a regelui în ziua încoronării sau la asimilarea unei flori în formă de inimă care oferă puterea Black Panther celui ales.
Filmul își rezervă o bucată bună din el pentru a prezenta personajele noi, a ne introduce în această nouă locație și a ne familiariza cât mai mult cu tot ce înseamnă Black Panther și Wakanda. Dar, și poate cel mai important, reușește în sfârșit să ne ofere un villain foarte bun mânat de o motivație clară. Și că tot veni vorba de acel proces de provocare, relația dintre T’Challa și Erik este una a opușilor, cu toate că ambii doresc același lucru. Dacă primul dorește ca Wakanda să facă pasul din umbră și să se prezinte lumii întregi ca leader și consilier, să facă uitată perioada de opresie și să ierte păcatele trecutului, Erik dorește o repetare a acestuia, de data asta cu ei pe post de coloniști, dorind să plătească cu vârf și îndesat toate nedreptățile și abuzurile săvârșite împotriva lor. Este o diferență de valori morale, atât de prezentă în rândul tinerilor de culoare din ziua de azi, valori trimise din moși strămoși.
Regizorul Ryan Coogler nu s-a ferit în a crea un adevărat omagiu adus adevăratei culturi afro-americane. Până acuma, cam mai toate filmele cu distribuții de culoare ne înfățișau mereu partea tristă a vieții acestora, cu ghetouri sărace și o populație mereu oprimată. Ba mai mult, media ni înfățișează mereu ca fiind gangsteri, sau ascultând mereu muzică hip-hop. Nu mai este însă cazul aici pentru că aceștia sunt prezentați aici ca fiind în poziții de putere, capabili să inspire generații viitoare și mă gândesc imediat la Shuri, una dintre cele mai puternice tinere femei prezente pe ecran în ultima vreme. Zicând astea, realizez totuși că anumite secvențe mi-au adus aminte de faimoasele filme blaxpoitation din anii 80, în special scena cu cazinoul. În schimb spre cinstea filmului, s-au ferit în a folosi muzică hip-hop de duzină, preferând o muzică cu tentă tribală, mult mai expresivă pentru ce vrea să transmită filmul.
Distribuția este fantastică și reunește cam toții actorii de culoare aflați la modă la ora actuală și mai toți sunt extraordinari. Chemistry-ul este prezent și se vede faptul că toată lumea s-a distrat de minune filmând acest proiect. Chiar dacă filmul și povestea se concentrează pe Chadwick Boseman, cam toți actorii secundari impresionează și încearcă să îi fure din lumina reflectoarelor. Preferata mea de departe este fenomenala Letitia Wright care o interpretează pe Shuri, un geniu tânăr și sora mai mică a lui T’Challa aceasta reprezentând cam ce era Q pentru Bond. Sunt nerăbdător să o văd în cât mai multe filme Marvel și sincer cred că ar fi cea mai bună înlocuitoare pentru Iron Man, dacă Marvel vor decide vreodată să meargă pe ruta poveștii din benzile desenate în care Tony Stark preda costumul Iron Man unei tinere de culoare. Michael B. Jordan reușește să împrumute o bună parte din carisma și talentul său actoricesc (dovedit încă de când a apărut în The Wire și mai apoi în Chronicle) și îl transformă pe Killmonger într-un villain excepțional, lucru de care Marvel avea mare nevoie. Lupita Nyong’o este și ea o prezență puternică feminină în persoana lui Nakia fosta și actuala iubită a lui T’Challa, cu toate că rolul ei este pe alocuri mai estompat. Mai puternic prezent este cuplul format din Daniel Kaluuya (break-out starul senzaționalului Get Out) și Danai Gurira, cei doi interpretând pe W’Kabi și Okoye, cel mai bun prieten al regelui și șefa corpului său de bodyguarzi. Relația dintre cei doi este bine șlefuită. astfel în momentul în care ei ajung în tabere diferite poți simți tensiunea și chiar să îți pese de aceste personaje secundare. Cât pe ce să îl omit pe M’Baku, probabil unul dintre cele mai haioase personaje din film. Și închei povestea despre actori menționând că în sfârșit îl vedem pe Andy Serkis într-o mega-producție fără a fi în spatele vreunui personaj CGI. Și doamne cât pare că se distrează în acest rol.
Ce îmi mai rămâne de zis decât să faceți un efort să vedeți acest film cât mai repede, preferabil în cinema, pentru că este un film deosebit, un film care m-a lămurit odată și pentru totdeauna (nu că mai era cazul să o facă) că studiourile Marvel au găsit rețeta perfectă pentru a crea the ultimate cinematic shared universe.
No Comments