… un film puternic care vorbeşte despre dragoste, puterea dragostei şi cum simpla credinţă în Dumnezeu te face o martiră la sfârşit de film şi salvează viaţă unui alt om.
Pelicula este structurată în 7 capitole distincte, un prolog şi un epilog, toate fiind acompaniate de o coloană sonoră incredibilă şi de peisaje statice parcă desprinse dintr-un portret de Van Gogh.
Nu îmi vine să cred faptul că Von Trier a putut regiza o asemenea capodoperă, un film pe care îl pot descrie că fiind şocant, deranjant, dureros şi trist în acelaşi timp. Pe de altă parte cred că doar Lars putea regiza un film atât de îndrăzneţ, way ahead of his time din punct de vedere spiritual. Este genul de film întotdeauna subestimat şi puţin înţeles de către cinefili dar şi atunci când îi înţelegi metaforistica, subtilităţile, profunzimea şi în special spiritualitatea, nu ai cum să nu-i acorzi mai puţin de nota 10.
Pelicula începe cu dragostea şi se sfârşeşte cu durerea, sacrificiul, revelaţia sacrificiului şi martirizării. Finalul filmului este unul sublim şi aş putea să îl compar din punct de vedere spiritual cu finalul din „Submarino” sau „This must be the place”, alte 2 filme de nota 10.
În acest film se observă foarte multe analogii cu Noul Testament.
Bessy ajunge un fel de Iisus (se sacrifică pentru Jan iar Iisus pentru omenire). Credinţă oarbă a lui Bessy are puterea să triumfe asupra morţii şi răului. Preoţii din secta calvinistă scoţiană din care face parte şi Bessy sunt fariseii din Noul Testament, lipsiţi de credinţă şi de iubire pentru Dumnezeu. Ei nu îşi înţeleg propria credinţă şi au propriile reguli pe care le urmează mecanic, fără nici o urmă de compasiune faţă de aproapele lor. Chiar ei spun ceva de genul: „Our church has no bells”. Până la urmă cine sunt păcătoşii? Preoţii fără compasiune sau Bess, fată simplă, prostuţă, naivă, bolnavă mental care se sacrifică în numele iubirii faţă de Jan? Finalul ne răspunde clar cine. Clopotele nu bat pentru păcătoşi.
Legat de acting cred că Emily Watson a făcut rolul vieţii ei şi ar fi meritat mai mult decât Nominalizarea la Oscar din 97.
Notă finală:10/10.
PS: Secvenţa preferată în afară de cea din final: cea în care doctorul o întreabă pe Bessy care este talentul ei. Ea îi răspunde: „Credinţă…”
No Comments