Recent am scris tot mai puține cronici pentru că am simțit o acută lipsă de inspirație, asta poate și din cauza filmelor pe care le-am vizionat. Nimic nu m-a mai inspirat să îi acord un spațiu amplu și articol separat așa că m-am limitat la a atașa câte un mic rant (sporovăială) fiecărei recomandări. Dar iată că în aceeași lună, două filme au reușit să mă scoată din starea de amorțeală. După ce mi-am făcut cunoscute părerile privitoare la La La Land, a venit timpul să îl iau la purecat pe John Wick Chapter 2.
Când John Wick a apărut prima dată prin 2014, mulți au considerat filmul ca fiind un efort din partea lui Keanu Reeves de a se face din nou relevant, la fel cum o fac mulți alți actori trecuți de prima tinerețe. Dar iată că filmul a avut un succes deosebit, în special datorită scenelor de acțiune extrem de inspirate și prestației lui Keanu. Cu toate astea nimeni nu se aștepta ca acel film să aibă și o continuare. Foarte rar, o continuare reușește să depășească prima parte. Au existat puține exemple în istoria cinematografiei dar acuma pot zice cu mâna pe inimă că John Wick Chapter 2, a reușit acest lucru. Filmul nu copiază pas cu pas originalul, așa cum o fac majoritatea producțiilor când joacă la siguranță.
Regizorul Chad Stahelki, are tupeul să inoveze, să adauge straturi noi acestui curios personaj, John Wick, apărut de nicăieri în conștiința spectatorilor și nu în ultimul rând, să contureze această lume misterioasă a asasinilor. Dacă primul film se concentrează exclusiv asupra lui John și a legendei sale în lumea crimei acum cine conduce această societate, Masa celor 12 – reprezentanți a celor mai puternice organizații criminale din lume, fie Mafia, Camorra, rușii sau chinezii. Mai aflăm cum se dau contractele, ce înseamnă „The Marks” și lucruri suplimentare despre monedele de aur și imunitatea oferită de Intercontinental. Facem cunoștință și cu rețeaua săracilor, toate aceste elemente venind să ne prezinte un univers destul de interesat, care cu siguranță urmează să fie mai adânc explorat în capitolul 3, care sperăm că va apărea cât mai repede.
Ce altceva m-a mai impresionat la film? Felul în care au fost filmate scenele de acțiune. Venind din lumea cascadorilor, Chad Stahelki știe cum să pună camera în acțiune să prindă cele mai bune unghiuri, și cum să creeze scene de o intensitate maximă. Auzindu-l într-un interviu că îl are ca inspirație pe Jackie Chan, am reușit să văd în scenele de acțiune, clipe din geniul lui Chan, omagiu adus acestuia. Folosindu-se de unghiuri stabile, filmul se abate din trendul modern atât de enervant al montajelor rapide sau al camerelor tremurate, în care nu îți dai seama cine ce face. Iată că, mai întâi cu Mad Max și acuma cu John Wick, asistăm la o renaștere a filmelor de acțiune sau mai degrabă o revenire la rădăcini, în care poți vedea efectiv scena de acțiune, nu impresii ale acesteia.
Imaginile sunt deosebit de frumoase, scena finală oferind o înfruntare într-un labirint de oglinzi, lucru care mi s-a părut a fi un tribut adus clasicului film a lui Bruce Lee – Enter the Dragon. În același interviu citit, am rămas surprins să aflu că scena finală a fost suprapusă peste Anotimpurile lui Vivaldi, fiecare percuție fiind reprezentată de împușcăturile lui John, detaliu care cred că doar un fin cunoscător l-ar fi remarcat.
Faptul că domnul Keanu Reeves este un actor aparte, este un lucru binecunoscut. El s-a pregătit intens pentru acest rol și chiar dacă se consumă o tonă de muniție, există elemente fine care îl separa acest film de restul. De exemplu, el ne este arătat reîncărcând armele de fiecare dată când se termină încărcătorul. De obicei acest detaliu este ignorat în majoritatea producțiilor pentru că, spun specialiștii, reîncărcatul este greoi, și răpește din spectaculozitatea scenelor. Iată că Reeves a ajuns la un grad atât de avansat de antrenament, încât reușește să le facă extrem de rapid și fluid, astfel insuflând parcă o mică doză de realism unui film care nu are nevoie de așa ceva.
De obicei am tendința să ațipesc la părțile de acțiune din filmele moderne, semn că m-am mai săturat și eu de ele, sau poate sunt doar proaste? Dar nu a fost deloc cazul aici. De la scena de început până la final, filmul oferă o acțiune furibundă aproape non-stop, punctată de mici momente de respiro. John Wick este o mașinărie de ucis de neoprit, dar asta nu înseamnă că nu sunt destui amatori care încearcă să îl oprească. De la neobositul Cassian, la muta Ares (Ruby Rose una dintre prezențele care îmi provoacă cele mai multe mixed feelings – datorită unui clip faimos de pe internet pe care vă las pe voi să îl căutați în caz că nu îl știți) și restul locuitorilor acestui univers de asasini, avem un asortiment variat cât să nu devină repetitiv sau plictisitor, așa cum o fac minionii lui Santino, prezenți acolo doar ca să îngroașe numărul victimelor lui John. Și să nu uit de Morpheus…scuze, The Bowery King (moment ce reunește pe cei doi protagoniști din Matrix – Reeves și Fishburne), care nu se abține să nu facă o ușoară aluzie la acel rol.
Revine și stilul de gun-fu prezent și foarte lăudat în prima parte, acel stil de luptă corp la corp combinat cu armele de foc, un tribut adus filmelor din Hong Kong, în special cele ale lui John Woo. Dar sunt prezente și niște faze care m-au făcut să zic Holy Shit! în special cele care implică anumite instrumente de scris. Bravo filmule, nu credeam că scena trucului cu creionul a lui Joker din The Dark Knight va putea fi egalată sau depășită vreodată.
Finalul filmului cere o parte a treia cât mai repede, ca să completeze povestea acestui om chinuit, bântuit de soarta sa de a fi cel mai bun asasin. Și când te gândești că totul a pornit de la un câine…
Simt că ar mai fi multe de spus referitor la acest capitol 2 și la acest personaj, dar prefer să vă aștept pe voi cu comentarii și păreri care să completeze acest articol. Nu mai rămâne nimic de făcut decât să îl vedeți cât mai rapid cu putință, fiind una din cele mai musai recomandări de pe acest site!!!
No Comments