Nu aveam așteptări ridicate în momentul în care mi-am cumpărat biletul la acest film. Mă gândeam că „hai, ce poate fi așa rău, mindless-fun și poate ceva efecte speciale mai aparte.” Și nu am fost deloc dezamăgit. Dar nici încântat. Filmul de față nu reușește să aducă nimic nou în acest peisaj dezolant al filmelor de acțiune din ziua de azi. Dacă unele filme cum ar fi „Kingsman”, „John Wick” și „Mission Impossible” (mă refer la ele că le-am văzut mai de curând), mai reușesc să nu te plictisească, nu același lucru poate fi spus despre filmul de față. De la început până la final, filmul abundă în clișee redundante, efecte speciale destul de câh și meh și o apatie generală din partea celor implicați.
Să pornim de la premisă, Mike Banning, care în primul film se ia de gât cu teroriștii coreeni care îl capturaseră pe președintele SUA, Benjamin Asher, la el acasă în Casa Albă, și militau pentru ceva ce includea distrugerea rachetelor nucleare și retragerea armatelor americane din zona celor două țări (Coreea de Nord și de Sud), acuma acțiunea ne duce tocmai în Londra unde Premierul britanic murise iar liderii celor mai importante țări se întâlnesc pentru a participa la funeralii.
Și de aici m-a pornit prima supărare, iar se spune povestea din perspectiva Americii, iar se arătă că numa ei contează în ordinea generală a lucrurilor. Apoi filmul face cu degetul mijlociu arabilor pe care îi pictează, cum altfel, ca teroriști. Practic este reciclat primul film dar la o scară mai mare și anume în loc de Casa Albă avem Londra ca teatru de operațiuni. Bubuie cam toate monumentele principale din Londra dar efectele sunt dureros de slabe. Mulțimile de oameni nici măcar nu tresar când mașinile bubuie la nici 5 pași de ei. Hai băieți un pic de efort, viața tocmai v-a fost pusă în pericol.
Revin un pic la ideea cu clișeele. Ia să le luăm la rând. Avem eroul principal care consideră să se lase de meserie taman când începe toată nebunia? Avem. Avem discuții premonitorii care se vor adeveri în următoarele momente? Avem. Avem un personaj principal cu nimic de câștigat și cu totul de pierdut – copil pe cale să se nască? Avem și d-ăla. Avem motive să continuăm să vizionăm filmul? Cam nu prea.
Drept pentru care am și ațipit un pic. Am observat că mai nou, scenele de acțiune sunt pentru mine un somnifer destul de bun, curios pentru unul care a crescut cu toate filmele din anii 90, pline de Van Dammi, Schwartzenegeri și Stalloni. Poate o fi de la vârstă și poate că alții le vor considera interesante dar pe mine m-au plictisit.
No Comments