Recomandare – esențial!
Gen: Thriller neo-noir
Regie: Park Chan-wook
Distribuție: Choi Min-sik, Yoo Ji-tae, Kang Hye-jung
Durată: 2 h.
Rating IMDB: 8.4
Despre: Un om este răpit de pe stradă și ținut captiv timp de 15 ani, fără a i se explica nimic. Brusc, el se trezește într-o zi eliberat, având o sumă generoasă de bani asupra sa, dar și cu un termen limită de doar cinci zile pentru a găsi răspunsurile tuturor întrebărilor sale.
Rant: În sfârșit, după atât amar de vreme în care am ținut acest lucru ascuns, ca pe o pată mare de rușine, și am mințit și m-am prefăcut că l-am văzut, ei bine, în sfârșit am reușit să văd Oldboy. Știam pe de rost poveștile din jurul filmului, ACEA faza faimoasă, ba chiar frunzărisem mai demult filmul și văzusem câteva scene pe care acum le-am văzut într-o cu totul altă lumină. Nu știu de ce mi-a luat așa de mult să îl văd cap coadă dar, Dumnezeule, a meritat cu vârf și îndesat. După prima oră mă simțeam deja sleit de asaltul psihologic și narativa labirintină a scenariului în care nici măcar nu se începea să se întrevadă sfârșitul absolut mesmerizant pe care filmul ni-l rezerva. Am savurat fiecare clipă din film și am rămas profund impresionat, încântat și fermecat de prestația actoricească unică a lui Choi Min-sik.
Singurul regret pe care îl port în suflet este faptul că nu l-am văzut atunci când a apărut, înainte să devină senzația care este acuma și înainte ca acesta să devină prima recomandare (până la Parasite) de film când venea vorba despre cinematografia sud-coreeană.
Dar suficient cu regretele, scuzele și părerile de rău, să discutăm un pic despre acest film, a cărei sumedenie de teme abordate invită la multe alte revizionări, fiecare garantând descoperirea a noi și noi elemente, culminând cu acel final deschis liberei interpretări. Cea mai importantă temă, fapt recunoscut de regizorul Park Chan-wook, este cea a complexului lui Oedip, însuși personajul principal purtând numele de Oh Dae-su, destul de apropiat de numele original Oedipus. Întreg filmul de altfel poate fi privit ca o piesă clasică a teatrului grec antic, o poveste crudă de răzbunare, spusă fără menajamente față de privitor și constrângerile sale morale (clar că nu este un film care îi va tihni la toată lumea dar indiferent de asta, cred că este un film care trebuie neapărat vizionat măcar odată în viață). Călătoria lui Oh-Dae-su, un om banal care a cam dat-o pe ulei în drumul său spre casă unde trebuia să își sărbătorească fetița de 4 ani, începe în mod brutal odată cu dispariția sa și subsecventa sa capturare și închidere timp de 15 ani. Începem să trăim povestea prin prisma lui Oh-Dae-su, fără a avea habar de motivul închiderii sale, fără a avea un contact cu exteriorul decât prin intermediul unui televizor mic care ajunge să devină mentorul acestuia, ba chiar să îl învețe arte marțiale suficient cât să se descurce în lume, dar și să servească drept un memento al trecerii timpului și al coborârii acestuia în neantul propriilor gânduri și a propriei umanități. Gazat odată pe lună, adormit, tuns și servit cu cele necesare supraviețuirii, acesta petrece 15 ani într-un apartament/celulă fără nici un licăr de speranță, în special după ce își vede numele la televizor trecut ca principal suspect în cazul morții soției sale. Brusc însă se trezește eliberat, posesor al unui costum stilat și al unui portofel burdușit cu bani, umblând bezmetic printr-un oraș străin lui, în căutarea unor răspunsuri la întrebări pe care încă nu le cunoaște. Iar de aici începe miezul filmului cu atâtea răsturnări de situație încât la un moment dat vei pierde numărul acestora.
După cum aminteam mai sus, Choi Min-sik face un rol incredibil, reușind să redea o gamă extrem de complexă de trăiri și emoții, de la durere la bucurie (și asta doar în prima secvență). Yoo Ji-tae face și el un rol de excepție, cu toate că, paradoxal, însuși prezența sa în film constituie și cam singurul moment de incredulitate din partea mea față de tot ce se petrece pe ecran, deoarece arată prea tânăr ca să dea la număr anii trecuți, în condițiile în care Oh Dae-su este trecut de prima tinerețe, iar cei doi se presupune că au vârste apropiate. Totuși, la o judecată mai amănunțită, acest lucru adâncește paralela cu povestea lui Oedip, acesta putând fi asemuit cu un zeu grec imortal, care nu cunoaște trecerea timpului.
Regizorul se arată extrem de stăpân pe situație, reușind niște cadre de excepție, doar bătălia din coridor fiind un moment legendar în istoria filmelor, fiind un one-shot pur întrerupt de un singur moment de CGI, care a luat trei zile și 17 încercări pentru a fi completat. Park Chan nu lasă filmul să marineze în propriul dramatism, inserând în mod inspirat suficiente momente hilare (revelația că știe arte marțiale), bizare (desele insecte CGI ce apar prin film) sinistre (caracatițe mâncate de vii și pe bune – actorului luându-i patru încercări să îi iasă bine cadrul) sau brutale (un pic de torture-porn strecurat pe ici pe colo) sau diferite animații menite de a ne scoate un pic din transă sau mai mult, pentru a accentua anumite lucruri.
Filmul face parte dintr-o Trilogie a Răzbunării, alături de prima parte Sympathy for Mr. Vengeance și a treia parte, Lady Vengeance cu toate că în afară de tema centrală a răzbunării, filmele nu au nimic în comun din punct de vedere narativ sau al personajelor.
Personal recomand să vizionați filmul cu deosebită încredere acolo unde îl găsiți, fiind unul din acele filme de neratat, despre care se poate discuta mult și bine (dovadă stând și volumul acestei cronici).
No Comments