Bun, iată că mi-a aterizat sub lupă un alt pretendent la titlul de film al anului în viziunea Academiei Americane de Film. Subiectul relativ recent, foarte sensibil pentru toată lumea şi actorii de excepţie dau filmului atuuri considerabile în cursa pentru Oscar.

Povestea adaptează cartea cu acelaşi titlu şi are în centrul ei mai mulţi oameni care au prezis şi au profitat de pe urma crizei financiare din 2007. Dr. Michael Burry (Christian Bale), un manager de fonduri destul de excentric, prevede prin 2006 criza ipotecilor imobiliare ce avea sa dea tonul imensului dezastru economic de amploare globala din 2007. Fără să intru în termeni economici pe care eu personal nu i-am prea înţeles, acesta va investi sume mari de bani, într-un fel pariind împotriva statului. De acest lucru se mai prind şi alţii printre care Jared Vennett (Ryan Gosling), Mark Baum (un alt manager de fonduri deziluzionat şi scârbit de societatea în care se află, interpretat excepţional de Steve Carell) sau Ben Rickert (Brad Pitt). Filmul urmăreşte în paralel mai multe fire narative, reuşind să le combine cu măiestrie.

Ce mi-a plăcut la film a fost Steve Carell, pe lângă povestea care valorifică cu brio un subiect atât de delicat. El face un rol foarte bun, dovedind că îi stă bine și în roluri mai serioase, așa cum a făcut-o și cu „FoxCatcher”. El este agentul moralizator al poveștii, cel care realizează amploarea a ceea ce va urma, și suferă din această cauză. La polul opus îl avem pe Ryan Gosling care reprezintă partea umană mânată doar de interese. Între ei se inserează Christian Bale, geniul excentric (puțin autist), care face un rol bun. Acesta este personajul de la care pornește povestea și în jurul căruia pivotează restul lumii implicate. Brad Pitt apare prea puțin ca să mă dea pe spate cu ceva anume.  Bun, principala şi singură hibă a filmului în viziunea mea este abundenţa de termeni economici care, dacă nu ai studii economice superioare sau măcar o inclinaţie în această direcţie, vei fi constant depăşit de explicaţii. Măcar filmul încearcă să te ajute în acest sens, constant apărând pe ecran definiţii la diverşi termeni. Pentru a păstra o notă umoristică, pe lângă montajele foarte scurte şi tranziţia rapidă dintre camere, anumite explicaţii ne sunt livrate de: Margot Robbie într-o baie de spumă, Selena Gomez şi Richard Thaler la un meci de black-jack, sau cheful Anthony Bourdain în bucătăria sa. Filmul de multe ori mi-a adus aminte de documentarele lui Michael Moore, asta şi prin faptul că actorii mereu se adresează direct spectatorilor.

Da aceste elemente au harul de a ne destinde un pic, de a ne integra şi pe noi ăştia mai săraci cu duhul economiei, în realitatea filmului. Poate că reuşeşte cu unii, poate că nu, asta rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi.