Spre ruşinea mea eternă, nu văzusem nici un film de la Iñárritu până acuma [Babel l-am dus doar până la jumate, în rest Birdman şi Biutiful stau de mult pe lista de vizionare şi adună praf], dar pot să zic că, personal, am descoperit un nou regizor preferat. Filmul este sublim, încă de la primul trailer am avut senzaţia că va fi ceva magnific şi sunt bucuros că am avut dreptate. De foarte multă vreme nu mi-a fost dat să văd aşa film bine compus. Dacă nici acuma Di Caprio nu ia Oscarul înseamnă că s-a născut sub o stea nefavorabilă şi probabil, ca şi ceilalţi care nu au primit mult râvnitul premiu, o să primească unul de consolare pentru carieră, când o să fie bătrân. Ce mai poate face acest actor să dovedească că merită? Numai pentru chinul îndurat în procesul de filmare [totul a fost filmat în cele mai spartane condiţii prin munţii Canadei, în plină iarnă aşa că dacă îl vedeţi că se târâie prin zăpadă, apăi prin zăpadă se chiar târâie iar scenele cu apă rece, oh boy…şi în plus Iñárritu a ţinut morţiş să filmeze doar cu lumina naturală iar rezultatul poate fi lesne observat în produsul final].
Filmul este o adaptare a unei cărţi care spune o poveste reală, adăugând anumite elemente fictive acestei întâmplări iar aşa ea devine o poveste despre răzbunare şi supravieţuire, sau mai bine zis de supravieţuire pentru răzbunare. Prin anii 1820, în timpul unei expediţii de vânătoare pentru piei [un lucru la mare preţ pe vremea aia] trupa condusă de căpitanul Andrew Henry este atacată de indieni. Bătând repede în retragere sub impulsul dat de cercetaşul întocmit pentru această expediţie şi anume Hugh Glass [Leonardo Di Caprio], mai mulţi reuşesc să se salveze. Însă pe drumul înapoi Glass da din greşeală peste 2 pui de urs iar ursoaica îl atacă pe acesta [cea mai brutală scenă, dintr-un film oricum extrem de brutal, şi incredibil de veridică]. Având răni imposibil de tratat în acele condiţii, el este lăsat în grijă lui Fitzgerald [Tom Hardy], lui Bridger [Will Poulter] şi a fiului sau Hawk, cu promisiunea că de îndată ce va muri, aceştia îşi vor continuă drumul. Fitzgerald însă îl trădează, îi ucide fiul, îl îngroapă pe Glass de viu şi fuge. Cam atât despre poveste că practic asta ţi-o zis şi IMDB-ul şi se întâmplă în primele 20 de minute, sunt evenimentele ce pun restul acţiunilor în mişcare şi anume modul în care Glass revine şi îi urmăreşte pe cei doi pentru a se răzbună, de unde şi numele Revenant – o persoană care se întoarce, în special din morţi (care la rândul sau vine din franţuzescul revenire – a reveni).
Imaginea şi modul de filmare însă sunt ceva cu totul special. Dacă de imagine deja am zis că lumina naturală la care a apelat Iñárritu, fapt ce a dus la cele 9 luni de filmare, face toţi banii, felul în care regizorul ştie să danseze cu camera şi să surprindă acţiunea din unghiuri pe care de la Breaking Bad nu le-am mai văzut, m-a uns pe suflet. Aceste elemente cât şi o coloana sonoră pe alocuri absentă, suficientă cât să te transpună în mijlocul evenimentelor şi să te facă să tresări atunci când trebuie, fac din acest film un festin vizual greu de egalat. De la The Grey încoace nu mi-a mai fost atât de frig vizionând un film [hai poate la Hateful Eight, e şi singură legătură între aceste două filme].
Jocul actoricesc este şi el bine reprezentat în film. Pe de o parte îl avem pe Di Caprio în rolul lui Glass, care face deja tipicul sau joc foarte bun. Felul în care se cufundă în personaj şi trăieşte efectiv acele peripeţii, îl ridică la cote noi de respect, cel puţin în ochii mei. apoi e Tom Hardy despre care îmi e greu să zic că e villanul filmului, aş numi motivaţia lui supravieţuire, dar pentru că filmul are nevoie de un astfel de personaj, las de la mine. Şi apoi pe Will Poulter care cu faţă lui îl vedeam doar în filme de comedie, sau pentru tineri [We’re the Millers sau The Maze]. Iată că poate facă faţă cu brio şi unui film serios, ba chiar îşi face treaba foarte bine şi convingător. În cele din urmă îl avem pe Domnhall Gleeson, care încet dar sigur îi calcă pe urmele tatălui său.
No Comments