Recomandare – musai!
Gen: Dramă
Regie: Lars von Trier
Distribuție: Emily Watson, Stellan Skarsgård, Katrin Cartlidge
Durată: 2 h. 39 min.
Rating IMDB: 7.8
Despre: Bess McNeill este o fată simplă, ușor prostuță din Scoția. Ea se căsătorește cu Jan, care însă la scurt timp suferă un accident ce îl lasă paralizat. Bess se întoarce către Dumnezeu și se roagă pentru însănătoșirea soțului, dar este măcinată de un sentiment de vină, chiar mai accentuat după ce acesta îi propune să facă sex cu alții și apoi să îi povestească.
Cronică de F.F.: … un film de o forță copleșitoare, care vorbește despre dragoste, despre puterea ei salvatoare și despre cum simpla credință în Dumnezeu te poate transforma într-o martiră la final de drum, salvând viața altui om.
Pelicula este structurată în șapte capitole distincte, plus un prolog și un epilog, toate fiind acompaniate de o coloană sonoră incredibilă și de peisaje statice parcă desprinse dintr-un tablou de Van Gogh.
Nu-mi vine să cred că Lars von Trier a fost capabil să regizeze o asemenea capodoperă — un film pe care îl pot descrie ca fiind șocant, deranjant, dureros și profund trist în același timp. Pe de altă parte, cred că doar el putea regiza o producție atât de îndrăzneț — way ahead of his time din punct de vedere spiritual. Este genul de film adesea subestimat și puțin înțeles de către spectatorul de rând; dar atunci când îi pătrunzi metaforele, subtilitățile, profunzimea și, mai ales, încărcătura spirituală, nu ai cum să-i acorzi mai puțin de nota 10.
Pelicula începe cu dragostea și se sfârșește cu durerea, sacrificiul, revelația dăruirii de sine și a martirizării. Finalul filmului (Breaking the Waves) este de-a dreptul sublim și l-aș putea compara, din punct de vedere al catharsisului spiritual, cu finalurile din Submarino sau This Must Be the Place — alte două filme absolut memorabile de nota 10.
În această peliculă se pot observa numeroase analogii cu Noul Testament. Bess (Emily Watson) ajunge o figură christică: se sacrifică pentru Jan, așa cum Iisus s-a sacrificat pentru omenire. Credința ei curată și oarbă are puterea de a triumfa asupra morții și a răului. În schimb, preoții din comunitatea calvinistă puritană din care face parte sunt echivalentul fariseilor din Biblie — oameni lipsiți de adevărata credință și de iubire față de Dumnezeu. Ei nu-și înțeleg propria dogmă și urmează mecanic niște reguli rigide, fără nicio urmă de compasiune față de aproapele lor. Chiar ei afirmă la un moment dat: „Biserica noastră nu are clopote”.
Până la urmă, cine sunt adevărații păcătoși? Preoții fără empatie sau Bess — o fată simplă, naivă, considerată vulnerabilă din punct de vedere mental, dar care se sacrifică din iubire pură pentru Jan? Finalul ne oferă un răspuns magistral. Clopotele nu bat pentru păcătoși.
Legat de jocul actoricesc, cred că Emily Watson a făcut rolul vieții ei și ar fi meritat cu prisosință Premiul Oscar în ’97, nu doar simpla nominalizare.
Notă finală: 10/10.
P.S.: Secvența mea preferată (în afară de cea din final): cea în care doctorul o întreabă pe Bess care este talentul ei deosebit, iar ea îi răspunde simplu și dezarmant: „Să cred…”.
No Comments