Recomandare – merge cu popcorn!
Gen: Acțiune, Thriller
Regie: Babak Najafi
Distribuție: Gerard Butler, Aaron Eckhart, Morgan Freeman
Durată: 1 h. 39 min.
Rating IMDB: 5.9
Despre: După ce a protejat președintele Americii la el acasă, în Casa Albă, acuma Mike Banning are gânduri de pensionare dar este brusc catapultat din nou în miezul acțiunii când, în timpul unei vizite în Londra, președintele este vizat din nou de atacuri teroriste.
Rant: Nu aveam cine știe ce așteptări ridicate în momentul în care mi-am cumpărat biletul la acest film. Mă gândeam: „Hai, ce poate fi așa rău? Niște mindless-fun și poate ceva efecte speciale mai aparte”. Ei bine, nu am fost deloc dezamăgit. Dar nici încântat. Filmul de față nu reușește să aducă absolut nimic nou în peisajul deja dezolant al filmelor de acțiune din ziua de azi. Dacă titluri precum Kingsman, John Wick sau Mission: Impossible (mă refer la ele pentru că le-am văzut mai recent) mai reușesc cumva să nu te plictisească, nu același lucru se poate spune și despre pelicula asta. De la început până la final, filmul abundă în clișee obosite, efecte speciale destul de câh și meh, plus o apatie generală din partea tuturor celor implicați.
Să pornim de la premisă. Mike Banning, care în primul film se lua de gât cu teroriștii nord-coreeni ce-l capturaseră pe președintele SUA, Benjamin Asher, chiar la el acasă, în Casa Albă (militând pentru retragerea trupelor americane și distrugerea rachetelor nucleare), revine în acțiune. De data asta, povestea ne mută tocmai la Londra, unde premierul britanic a murit subit, iar liderii celor mai importante țări ale lumii se adună pentru a participa la funeralii.
Și de aici a pornit prima mea supărare: iarăși se spune povestea exclusiv din perspectiva Americii, iarăși ni se arată că doar ei contează în ordinea mondială a lucrurilor. Apoi, filmul le face cu degetul mijlociu arabilor, pe care îi pictează — cum altfel? — drept teroriști fără nuanțe. Practic, primul film este reciclat la o scară mai mare: în loc de Casa Albă, avem întreaga Londră ca teatru de operațiuni. Bubuie cam toate monumentele principale ale orașului, dar efectele speciale sunt dureros de slabe. Mulțimile de oameni de pe fundal nici măcar nu tresar când mașinile sar în aer la doi pași de ei. Hai, băieți, un pic de efort, că doar viața tocmai vă este pusă în pericol!
Revin puțin la ideea cu clișeele. Ia să le luăm la rând:
-
Avem eroul principal care se gândește să se lase de meserie fix înainte să înceapă toată nebunia? Avem.
-
Avem discuții premonitorii care se adeveresc fix în secunda următoare? Avem.
-
Avem un personaj principal care are totul de pierdut, având un copil pe cale să se nască? Avem și de ăla.
-
Avem motive să continuăm vizionarea? Cam nu prea.
Drept pentru care am și ațipit puțin. Am observat că, mai nou, scenele astea de acțiune generice funcționează ca un somnifer destul de eficient pentru mine — curios lucru pentru cineva care a crescut cu filmele anilor ’90, pline de Van Dammi, Schwarzeneggeri și Stalloni. Poate o fi de la vârstă sau poate că alții vor găsi toate astea interesante, dar pe mine m-au plictisit teribil.
No Comments