Recomandare – musai!
Gen: Aventură, Drama, Fantezie
Regie: Christopher Nolan
Distribuție: Matt Damon, Tom Holland, Anne Hathaway, Robert Pattinson, Lupita Nyong’o, Samantha Morton, Zendaya, Charlize Theron
Durată: 2h 55m
Rating IMDB: 8.5
Despre: După zece ani de război sângeros sub zidurile Troiei, Ulise, regele din Itaca și strategul ingenios din spatele Calului Troian, pornește pe drumul de întoarcere spre casă, unde îl așteaptă credincioasa sa soție Penelope și fiul său Telemac. Totuși, mânia zeilor mării și a destinului îl aruncă pe Ulise și pe echipajul său într-o călătorie epică prin ape necunoscute, presărată cu creaturi mitologice, insule blestemate și tribulații de neimaginat. În timp ce anii trec, iar Ulise luptă pentru fiecare milă marină, acasă, un grup de pețitori aroganți amenință să îi fure regatul și familia.
Rant: Greu de crezut că tocmai un film al ilustrului regizor Nolan, cel care îți lasă senzația că nu poate face nimic rău sub soare, a generat probabil cele mai mari controverse ale verii. S-au delimitat tabere clare, de oameni care iubesc filmul și alții care îl iau în derâdere datorită mai multor factori despre care o să elaborăm în cele ce urmează, dar care au ajuns să mă influențeze și pe mine într-atât, încât am intrat la film pregătit să urăsc, la rândul meu, această producție.
Luptându-mă cu propriile prejudecăți, am ieșit de la film oarecum obosit — bine, asta și datorită duratei sale și sunetului care continuă să fie punctul nevralgic al regizorului britanic. Multe dintre punctele de contestare te făceau să crezi că asistăm la sfârșitul lui Nolan ca regizor integru: wokismul de care părea brusc să sufere și dorința de a transforma o lucrare de căpătâi a culturii mondiale într-un vehicul pentru idei revizioniste. În realitate, mi-am dat seama că totul a fost doar o mișcare reușită de trolling, un simplu praf în ochii celor care se hrănesc cu senzaționalism. Mă rog, dacă pleci pornit că filmul și-a pierdut identitatea atunci când Elena din Troia a fost înlocuită cu o actriță de culoare, sau că transgenderul Elliot Page urma să joace rolul lui Ahile — așa cum se specula cu luni înainte de lansarea peliculei —, cel mai probabil o să urăști această producție și nimic nu te va face să te răzgândești.
Multă lume laudă filmul drept cel mai bun din cariera lui Nolan; este cu siguranță producția acestei veri și un Oscar-bait cu certe perspective atunci când va începe sezonul de premii. Personal, cred că este un film foarte bun din mai multe puncte de vedere. În primul rând, distribuția este fantastică: Anne Hathaway face un rol de zile mari, la fel și Robert Pattinson pe post de antagonist, iar Tom Holland livrează în sfârșit o interpretare dramatică solidă (nu că nu l-am fi crezut în stare — vezi Cherry —, dar parcă prea ne-am obișnuit să-l vedem doar ca Spider-Man).
Matt Damon oferă și el o prestație interesantă: scenariul îl obligă ca trei sferturi din film să fie doar stoic, un om chinuit, măcinat de gânduri negre și de faptele comise, pentru ca abia în ultima parte să se dezlănțuie și să ne arate o gamă mult mai variată de actorie. Alături de ei, mai toți cei din distribuția secundară fac roluri memorabile, cu o mențiune specială pentru John Leguizamo în rolul slujitorului orb și credincios al lui Ulise.
Și haideți să lămurim acum punctele de contestație despre care am vorbit anterior. Primul, și poate cel mai apăsător: prezența Lupitei Nyong’o, a lui Elliot Page și a Zendayei (o prezență devenită deja ubicuă în producțiile de mare calibru de la Hollywood). Cumulat, toate cele trei personaje apar pe ecran maximum 5 minute! Astfel, tot veninul revărsat asupra acestui subiect pare să izvorască mai degrabă din alte frustrări decât din analiza capacității lor actoricești. Singurele derapaje care au dat cu adevărat apă la moară gurilor rele au fost declarațiile de noaptea minții date de Lupita Nyong’o prin interviuri, când s-a apucat să-l urecheze pe Homer pentru „neincluderea suficientă a femeilor” în epopeea sa — dovadă că actorii sunt, în general, niște idioți frumoși care, lăsați nesupravegheați de agenți, vor debita exact clișeele pe care cred ei că vrea presa modernă să le audă. Sigur, discuția este adâncă și există argumente valabile în ambele tabere: atât la cei care susțin că vorbim totuși despre o operă de ficțiune și nu despre un adevăr istoric — unde astfel de libertăți legate de culoarea pielii sau gen sunt de înțeles pentru un film din anul 2026 —, cât și la cei care reproșează că aceste modificări se fac mereu doar în detrimentul operelor scrise de autori albi, în film neexistând picior de grec sau vreo replică vorbită în limba greacă. Să afirmi că epopeea Odiseea a fost pângărită doar pentru prezența unor persoane de culoare în film mi se pare un pic cam absurd.
În plus, pentru cei care strâmbau din nas la apariția Zendayei în locul unei viziuni clasice, de statuie grecească, a zeiței Atena, filmul chiar vine cu o explicație psihologică impecabilă. În timpul raidului și a profanării templului, Ulise suprapune vizual decapitarea statuii cu executarea unei preotese — interpretată de Zendaya. Fața acelei preotesei ucise i se întipărește în conștiința chinuită de vinovăție, iar zeița care îi vorbește pe parcursul călătoriei nu este o divinitate olimpiană abstractă, ci proiecția propriei sale traume de război. E un artificiu clasic nolanian, care transformă o alegere aparent controversată de casting într-un mecanism narativ genial.
La fel de multă cerneală s-a vărsat și pentru punctul doi – sursa de inspirație aleasă de Nolan și anume celebra și controversata traducere a Emilyei Wilson — prima femeie care a tradus Odiseea în engleză. Înainte de premieră, criticii urlau că filmul va fi contaminat de o grilă de lectură feministă și revizionistă, acuzând-o pe Wilson că l-a coborât pe Ulise de pe piedestalul de erou homeric la rangul de simplu „om complicat”, punând prea mult accent pe sclave și abuzuri patriarhale. În realitate însă, pe ecran, opțiunea pentru această versiune se transpune pur și simplu printr-un limbaj mai frust, mai direct și lipsit de patosul victorian prăfuit, lucru care se pliază impecabil pe stilul sec și realist al lui Nolan.
Al treilea punct de contestație mă deranjează, sincer, infinit mai mult: libertățile pe care Nolan le-a luat față de perioada istorică, în special armurile folosite de actori. Pentru un film cu un buget uriaș, undeva în jurul a 250 de milioane de dolari, să te prezinți cu varianta TEMU a acestor echipamente este insultător pentru orice cinefil care are vagi cunoștințe de istorie. Înțeleg că vrei să îți impui viziunea ta brută despre cum un război de zece ani transformă totul într-o mașinărie de ucis fără resentimente, iar armura lor are un rol practic, nu fastuos… dar de ce se îndoaie coiful când îl ia de pe cap, de parcă e din carton?
Bun, acum că am terminat de vorbit despre tot scandalul din jurul The Odyssey, hai să ne rezumăm strict la film. Despre distribuție am spus deja ce aveam de spus, așa că mai rămâne să discutăm despre aspectele tehnice — zona în care Nolan rămâne un maestru absolut, iar The Odyssey devine un adevărat tur de forță meșteșugăresc. Aici filmul își câștigă cu adevărat statutul de eveniment cinematografic și își justifică fiecare cent din buget, mai ales pe partea de imagine, coloană sonoră și montaj.
Așadar, cinste colaboratorilor eterni ai regizorului! Grație lor, viziunea artistică este mereu impecabil transpusă pe ecrane: de la imaginea spectaculoasă semnată de Hoyte van Hoytema, care te aruncă direct în mijlocul furtunii, până la muzica psihedelică și organică a lui Ludwig Göransson, ce îți taie respirația, și montajul lui Jennifer Lame, care leagă ireproșabil calvarul de pe mare cu tensiunea sufocantă de acasă. Unde mai pui că totul s-a filmat în mod practic, cu un minim de CGI — până și ciclopul fiind un animatronic gigant, iar scenele de furtună pe mare fiind filmate pe bune. Marele meu of rămâne însă faptul că nu am apucat să văd filmul în format IMAX, așa cum ar trebui experimentate, de fapt, toate producțiile lui Nolan.
Drept încheiere, cred că merită să faceți efortul să vedeți filmul — efort suplimentar pentru o sală IMAX, dacă se poate. Nu cred că veți regreta cele trei ore petrecute în cinema, atât timp cât mergeți cu o minte deschisă. Părerea mea este că Nolan nu a dezamăgit și că pelicula este departe de a fi dezastrul woke care se prevestea.
P.S. Un mic detaliu amuzant pentru pasionații de trivia: Tom Holland, Zendaya și Jon Bernthal se vor reîntâlni curând pe marile ecrane în noul Spider-Man, o producție care se anunță deja un concurent serios al Odiseei la box-office.
No Comments