Recomandare – musai!
Gen: Biografic, Dramă
Regie: Baz Luhrmann
Distribuție: Austin Butler, Tom Hanks, Olivia DeJonge, Helen Thomson, Richard Roxburgh, Luke Bracey, Natasha Bassett, David Wenham, Joshua Fisk, Kelvin Harrison Jr., Xavier Samuel, Kodi Smit-McPhee, Leon Ford, Kate Mulvany, Josh McConville, Yola Quartey, Alton Mason, Gary Clark Jr., Christopher Sommers, Nicholas Bell, Anthony LaPaglia, Dacre Montgomery
Durată: 1 h. 56 min.
Rating IMDB: 7.9
Despre: O poveste despre viața lui Elvis spusă prin ochii managerului său, colonelul Tom Parker, de la originile sale modeste din Tupello, Mississippi, la eventuala lor întâlnire și până la cucerirea Las Vegasului.
Rant: Nu mă consider un mare fan Elvis și nu știam prea multe despre viața lui personală și pot să zic acum, după ce am văzut extravaganța lui Baz Luhrmann, că știu un pic mai mult, dar că am luat totul cu un kilogram de sare pentru că, așa cum suntem obișnuiți dacă am văzut măcar unul dintre filmele sale, acesta își menține reputația de a fi mult stil și prea puțină substanță. Dacă vi la Elvis să vezi o dramă biopică amănunțită despre omul Elvis și relația sa cu istoria americană sau felul în care acesta a influențat lumea muzicii, atunci sunt șanse mari să pleci dezamăgit. Dar dacă vei veni pentru un spectacol despre un om mai mare ca viața și care își permite mai multe libertăți creative cu realitatea istorică, atunci Elvis va fi exact ce cauți. Și înainte de a porni o discuție despre ce anume este filmul, vreau să subliniez transformarea spectaculoasă a lui Austin Butler, care, mai puțin la aspectul facial, reușește să readucă Regele la viață, un lucru remarcat și apreciat chiar și de familia sa.
Luhrmann alege să spună povestea lui Elvis prin intermediul managerului fraudulos a acestuia, colonelul Tom Parker, care, fiind pe patul de spital și catalogat de presă drept un escroc care a profitat de cântăreț, decide să își spună propria variantă a poveștii, cu toate că ce zice el nu se prea reflectă în acțiunile pe care le întreprinde de-a lungul propriei povești. În stilu-i caracteristic, Baz ne pornește cu un montaj care nu ne lasă să suflăm în prima jumătate de oră, o jumătate de oră frenetică, care recapitulează viața timpurie a lui Elvis, de la originea sa modestă din Tupello unde era forțat să trăiască cu mama sa alături de oameni de culoare și unde și-a descoperit talentul pentru muzică și afinitatea sa în special către muzica negrilor – blues și gospel mai precis (o combinație subliniată de cea mai transpirată rendiție a piesei “That’s Alright Mama”alături o slujbă într-un cort unde Elvis „se trezește”), până la influențele timpurii ale străzii Beale din Memphis, locație cunoscută drept loc de întâlnire pentru cei mai talentați artiști de culoare, printre care și BB King – un prieten constant a lui Elvis. Auzindu-l pe Elvis la radio, colonelul are o premoniție că trebuie să fie reprezentantul acelui tânăr și că împreună vor ajunge pe cele mai înalte culmi. El reușește să se insinueze în viața tânărului, căpătând chiar o figură paternă.
Și dacă începutul este unul jubilant, ce urmează este doar un jukebox glorificat, cu Elvis adesea pus în postură de „salvator alb”, într-o variantă de biopic igienizat, ciudat pentru anul 2022, de parcă lui Baz i-a fost frică să atace anumite subiecte sensibile cum ar fi rasismul perioadei sau faptul că Elvis a devenit propria parodie și un produs al consumerismului, grație colonelului. Dar, în apărarea sa, totul este văzut prin ochii miopi și lacomi ai managerului capitalist, care vede persoanele de culoare sau pe Priscilla doar obiecte de decor, inconveniente în calea succesului financiar, așa că face sens din punct de vedere narativ, dar parcă totuși aș fi dorit să văd un biopic mai fidel istoriei. Am descoperit în Elvis o imagine nebănuită a artistului, de om trist, aflat în prea multe relații toxice, care i-au grăbit sfârșitul la doar 42 de ani. Și când mă refer la relații toxice, două îmi vin în minte în mod automat, prima, cea mai evidentă, a lui Elvis cu colonelul Tom Parker, aceasta fiind de natură parazitară, care l-a sufocat pe artist și l-a ținut departe de publicul internațional dar și l-a închistat pe acesta, și a doua, cea a lui Elvis și propriul public, pe care Elvis mereu l-a priorizat în detrimentul propriei fericiri.
Cred că Baz Luhrmann a fost persoana nepotrivită pentru a crea un biopic despre o figură atât de semnificativă și parte integrantă a istoriei contemporane americane, așa că rămânem cu spectacolul vizual, scenele în care Butler se află pe scenă și canalizează cel mai autentic Elvis văzut vreodată, secvențe în care acesta emană o puternică energie sexuală care cuprinde mințile tinerilor spectatori și îi face pe puritanii vremii să bată în retragere, scârbiți de ceea ce văd. Notă maximă pentru cinematografia senzațională, pentru departamentul costume, dar, surprinzător, filmul scârțâie când vine vorba de portretizarea colonelului, Tom Hanks – un veteran al biopicurilor dar care nu are foarte multe roluri negative la activ, fiind lipsit de cea mai puternică unealtă din arsenalul său, fața, aceasta fiindu-i îngropată sub straturi de latex, și forțat să facă un personaj negativ în cel mai caricaturist mod posibil.
Consider totuși ca filmul merită musai văzut pentru interpretarea lui Austin Butler, una care cu siguranță va aduce cu sine o nominalizare la Oscaruri.
No Comments