Revin cu articolele dedicate regizorilor contemporani talentați, inovatori, a căror filme pot fi recunoscute instant și mă opresc asupra unicului Guy Ritchie, a cărui ultim film Aladdin a fost lansat de curând pe marile ecrane.
Guy Ritchie are un stil eclectic cum rar mai întâlnești, având ceva aparte care îl distanțează și diferențiază de restul plutonului. A dat un nou suflu stilului british crime movies, transformându-l în ceva propriu, specific generației sale, infuzând umor specific englezesc acolo unde domnea seriozitatea și dramatismul. Cu primele sale două filme: Lock, Stock and Two Smoking Barrels și Snatch și-a creat un nume, pe care l-a tăvălit repede în noroi regizând mizeria numită Swept Away, considerat pe bună dreptate unul dintre cele mai proaste filme făcute vreodată (cadou de nuntă făcut nevestei sale de atunci – Madonna). A încercat o revenire la stilul care l-a consacrat, dar fiind într-o perioadă complicată a vieții sale, s-a vrut a fi mai filosofic decât prevede norma fapt ce a făcut ca Revolver să nu aibă succesul scontat. Însă odată cu amuzantul RocknRolla, soarele părea că iasă din nou pe strada lui, filmul fiind unanim lăudat de critici și de fani. Ritchie revenise la stilul pe care îl crease, stil cu care ajunse să se confunde, și de care nu avea să scape prea curând. Au urmat excelentele Sherlock Holmes și Sherlock Holmes: A Game of Shadows, care dovedeau că stilul său se pretează și la filme de mega-buget. The Man From U.N.C.L.E. a continuat trendul filmelor foarte bune produse de Ritchie, trend însă întrerupt de bizarul eșec avut cu King Arthur: Legend of the Sword, un film decent care însă a fost primit cu ostilitate de critici și care i-a lăsat pe fani complet neimpresionați de povestea revizionistă a binecunoscutei povești arthuriene, punând astfel capăt unei serii de șase filme planificate. Cel mai recent film al său, Aladdin, este o distanțare cât se poate de clară față de stilul său unic, reușind totuși un film cuminte, pe placul celor de la Disney dar și a publicului țintă.
În ce privește viața privată, Ritchie este la fel de interesant ca filmele sale. Un puști dislexic de 15 ani ce a renunțat la școală după ce a decis, în urma vizionării filmului Butch Cassidy and Sundance Kid, că filmele vor fi viitorul său, el și-a început cariera de la cel mai jos nivel, urcând treptele acestei meserii în ritm alert, pentru ca în 1995 să se apuce de regizat clipuri video pentru trupe și diverse reclame. Și-a investit toți banii câștigați în conceperea unui scurt metraj de 20 de minute – Hard Case, film care urma să fie văzut și plăcut de Trudie Styler, soția celebrului Sting (cuplu cu care va deveni prieten de nedespărțit). Aceasta a investit repede în ambiția tânărului regizor, astfel apărând pe piață Lock, Stock and Two Smoking Barrels, însă nu înainte ca acest film să fie refuzat de zece companii de producție. Tot prin intermediul acestui cuplu, el urma să își cunoască viitoarea soție, faimoasa Madonna, căsătorie care a durat 8 ani (2000-2008) și nu a fost lipsită de picanterii. Din 2010 și până în prezent el s-a dedicat noii sale partenere Jacqui Ainsley, cu care are trei copii. Ar mai fi de menționat că vorbește limba ebraică și are centura neagră în Shotokan și Judo.
Așadar, ca mai toi regizorii mari, Ritchie are acele chichițe pe care le aștepți film de film, le recunoști dintr-o mie și rămâi profund satisfăcut. O să mă refer în ceea ce urmează la filmele sale, sărind peste Swept Away și Aladdin, filme care parcă nu sunt regizate de aceeași persoană.
1. Diversitatea colaboratorilor
Chiar dacă Guy are un cerc strâns de persoane apropiate cu care colaborează ori de câte ori are ocazia (Matthew Vaughn, Mark Strong, Jason Statham) el a reușit mai mereu să își aducă actorii la un potențial aproape maxim. A lansat cariera câtorva actori care urmau să ajungă faimoși precum: Jason Flemyng, Jason Statham, Vinnie Jones, Toby Kebbell, a făcut cunoscut publicului larg unele nume grele: Gerard Butler, Tom Hardy, Idris Elba, Rade Serbedzija, dar a și lucrat cu actori de calibru precum: Brad Pitt, Denis Farina, Benicio del Toro, Ray Liotta, Robert Downey Jr. sau Jude Law.
2. Stil inconfundabil
În ce privește filmele sale, fără dubiu putem afirma că aceste mustesc de stil și automat simți că te uiți la ceva aparte. Cam fiecare începe cu un title sequence extrem de bine produs, care urmează să ne prezinte protagoniștii, mereu scriși cu litere mari, unii având cele mai „gangster” porecle posibile, de la Turkish, The Brick, Gorgeous George la Franky Four-Fingers sau Boris the Blade (și asta dacă ne gândim doar la Snatch).
Că tot vorbim de personaje, acestea sunt unele dintre cele mai colorate personaje surprinse vreodată pe peliculă, fiecare având trăsăturile și motivațiile proprii, bine conturate. Narațiunea joacă un rol important în prezentarea situației generale și este folosită aproape în fiecare film. Povestea filmul mai mereu are o structură labirintică circulară, cu multe fire narative aparent separate care ajung să se împletească satisfăcător sper finalul filmului.
Un alt lucru aparte pentru filmele sale sunt scenele de acțiune și urmărire (aproape exclusiv per pedes). Aceasta au o calitate kinetică unică, specifică lui Ritchie, care folosește foarte multe quick cuts de efect dar și efecte de slow-mo care, împreună cu o coloană sonoră senzațională, creează momente de magie cinematografică. Dovadă stau scena de bătaie din Sherlock Holmes și fabuloasa urmărire din RocknRolla:
3. Diversitate creativă
Domnul Ritchie nu s-a limitat doar la a regiza filme. El și-a început de altfel cariera regizând clipuri video pentru diferite trupe pentru ca mai apoi să ajungă să realizeze spoturi publicitare.
Fie că îl filmează pe David Beckham alergând dezbrăcat pe străzi pentru reclamă la produsele H&M:
sau trece în revistă câteva povești despre fotbaliști celebrii (el însuși un mare fan al sportului) în timp ce face reclamă la căștile Beats by Dre:
sau îl îndrumă pe bunul său prieten Robert Downey Jr. într-o reclamă la Call of Duty Black Ops 2, făcută în stilu-i caracteristic:
sau îl surprinde pe legendarul Mourinho în timpul unui discurs pasionat:
sau pe alt prieten bun, Jude Law, într-o senzuală reclamă la parfumul Dior:
sau probabil favorita mea, reclama Take it to the Next Level pentru produsele Nike, reclamă care nu doar că spune o poveste excitantă a ascensiunii unui fotbalist, dar o face cu atât fler, pe muzica mișto a celor de la Eagles of Death Metal, încât cu greu nu te poți abține să nu o urmărești pe repeat:
Bineînțeles că nu putea lipsi de aici filmul de scurt metraj The Hire, cu Clive Owen și Madonna, care făcea parte dintr-o amplă campanie publicitară de prezentare a noilor mașini BMW. Nu am găsit chiar cea mai bună calitate dar dacă vreți să vă faceți o idee:
Filmografie:
1998 – Lock, Stock and Two Smoking Barrels
2000 – Snatch
2002 – Swept Away
2005 – Revolver
2008 – RocknRolla
2009 – Sherlock Holmes
2011 – Sherlock Holmes: A Game of Shadows
2015 – The Man from U.N.C.L.E.
2017 – King Arthur: Legend of the Sword
2019 – Aladdin
TBA – The Gentlemen
Cam atât despre domnul Ritchie, în caz că nu știați de el sper că v-am format o părere pozitivă și veți căuta filmele lui pentru a le viziona cât mai curând.
No Comments