Pentru cine nu știe, Sherlock este un serial britanic cu o distribuție genială (Martin Freeman și Benedict Cumberbatch) și cu o poveste ce se învârte în jurul unui Sherlock Holmes modern, contemporan. De ce povestesc eu despre un serial când de obicei mă rezum la a vorbi despre filme? Simplu: pentru că ultima ofertă din partea lui Mark Gatiss și Steven Moffat (creatorii serialului) vine ca un episod aparent de sine stătător, sub forma și de lungimea unui film. Oricum, durata standard a unui episod din Sherlock este de aproximativ o oră și jumătate, astfel încât un sezon de trei episoade durează în jur de patru ore și jumătate, iar toată vizionarea seriei se cumulează pe la vreo 13-14 ore. Așa că nu mai stați să socotiți cu mine: puneți mâna și uitați-vă la serial, mai ales dacă vă place în primul și în primul rând un joc actoricesc de excepție, iar în al doilea rând o poveste bună, plină de mistere și detectivi. De aici mai departe o să o dau în spoilăreală, așa că aveți grijă!
Ați fost avertizați!!
Acest episod vine ca o punte între sezoanele 3 și 4 [care sezon 4 o să fie făcut când o să reușească să adune distribuția laolaltă, având în vedere programul extrem de încărcat al lui Cumberbatch și Freeman]. Acțiunea se situează într-un trecut alternativ, unde Sherlock și Watson au de înfruntat cel mai teribil și mai greu mister din carierele lor de detectivi. O să pășim împreună cu Holmes pe un fir subțire și bine întins între realitatea contemporană și cea alternativă, încercând să găsim răspunsul la întrebarea arzătoare de la sfârșitul sezonului 3: cum Dumnezeu a supraviețuit Moriarty?
Umorul specific britanic își face simțită rafinata prezență în toate aspectele dialogului, fiind o trăsătură de bază a acestui serial. Între Watson și Holmes se păstrează acea chimie fenomenală (chemistry, cum îi spun englezii), iar dialogul spumos curge cu același debit ca în restul episoadelor. Lui Cumberbatch îi vine mănușă postura de Sherlock, fie că vorbim de varianta contemporană, fie de cea victoriană.
No Comments