Edgard Wright are un stil încântător de a-și prezenta filmele. Dacă trilogia Cornetto este cea mai cunoscută serie a sa de filme, Baby Driver atunci va fi capodopera lui. Totul a început de la o idee simplă pe care tânărul Wright a avut-o acum 22 de ani. Având în minte o piesă de 5 minute, Bellbottoms, el s-a gândit ce scenă de acțiune mișto ar putea fi făcută având ca fundal această piesa. Fast forward 22 de ani și Baby Driver începe cu o una din cele mai bune scene de urmărire făcute vreodată, având ca temă exact această piesă. Dar el nu s-a limitat la acest lucru. A reușit să transforme un film cu un plot aparent banal și de ce să nu recunoaștem, devenit clișeu în filmele de acțiune moderne – și anume o ultimă lovitură și mă las de această meserie periculoasă – într-un produs ce mustește de stil și inventivitate.
Ar fi bine să menționăm un mic detaliu mai întâi. Baby suferă de tinitus, o afecțiune a urechii produsă după un accident, care îl face să audă un țiuit constant. Pentru a-și acoperi această afecțiune, Baby recurge la a asculta muzică. Astfel, având mereu căștile în urechi, viața lui Baby este un nesfârșit soundtrack iar tot ce se întâmplă în jurul său este mânat de muzică. Această găselniță nu este chiar nouă dar îi iasă de minune lui Wright, ajutat și de un soundtrack bestial care se potrivește de minune cu acțiunea prezentată. În rest, în scenele când nu ascultă muzică, auzim și noi un mic și vag țiuit, o chestie care pe mine personal m-a dat pe spate prin implementarea ei, pentru că ne face să ne simțim mai apropiați de personajul principal.
Despre Baby, descoperim prin intermediul unor flashbackuri perfect plasate, că principala sa motivație în viață este mama sa. Ea este catalistul datorită căreia Baby cunoaște restul persoanelor din viața lui, așa cum este evidențiat într-o imagine evocatoare ce implică anumite casete audio.
Apropo de personaje, Ansel Elgort este distribuit perfect în rolul lui Baby. Cuplând ochelarii de soare cu veșnicele căști în urechi, prima senzație ce ți-o oferă personajul este de aroganță. De aceea toți cei cu care lucrează îl privesc cu suspiciune și neîncredere. Dar când se află în spatele unui volan, atunci Baby se transformă, devenind una cu melodia ascultată, contopind ritmul pieselor în ritmul actului de șofat.
Wright își face timp să prezinte și motivațiile celorlalte personaje secundare. Doc este un interlop influent, strict dar cu un puternic simț paternal față de Baby. Buddy este un fost broker de pe Wall Street care a fugit în lume. Povestea lui capătă mai mult contur în ultima treime a filmului. Darling este ceea ce îi sugerează numele, o fătucă draguță ce mestecă gumă și face baloane și cu cea mai mare nonșalanță îi cere lui Buddy să ucidă alte persoane. Bats este de departe cel mai bine conturat din echipajul buclucaș. Jamie Foxx reușește un rol bun, fiind principalul antagonist al filmului.
Scenele de acțiune sunt superb coregrafiate, resimțindu-se stilul lui Wright, care nu are probleme în a prezenta scene de acțiune. Practic, ultima treime a filmului este plină ochi de acțiune, urmăriri și împușcături, și suficiente răsturnări de situație cât să nu mai știi cine în cine poate să aibă încredere.
Singurul lucru ce nu mi-a prea convenit la film, este slaba reprezentare a lui Debora, fata de care Baby se îndrăgostește. Într-un moment de sinceritate, ea își expune clar rolul atunci când, vorbind despre cântece, realizează că nu prea sunt multe cântece despre Debora și că toate sunt despre Baby. Astfel ea reprezintă mai mult o cârjă pentru ca personajul nostru principal să poată scăpa de viața pe care nu și-o dorește, dar este obligat să o trăiască.
Nu scap ocazia să vă recomand spre vizionare acest film, la pachet cu restul filmelor lui Wright: Shaun of the Dead, Hot Fuzz, World’s End și Scott Pilgrim. Vizionare plăcută!.
No Comments