Când am auzit prima dată de proiectul lui Cristopher Nolan și că acesta va fi o poveste reală de război, am rămas puțin neliniștit. Nolan este un regizor fantastic, dar până acuma nu s-a ocupat de drame de război, iar stilul său părea că nu își găsește locul alături de asemenea poveste. Apoi am văzut trailerul și eram la fel de sceptic. Dar după ce am apucat să văd filmul, mărturisesc că toate temerile mi s-au risipit, asistând probabil, la cel mai bun film al anului, un candidat cert la premiile Oscar.
Încă de la bun început ești aruncat alături de niște băieți în uniforme parca prea mari pentru ei, rătăciți pe străzile pustii ale orașului Dunkirk. Broșuri cu propagandă nazistă ce cad din cer, servesc drept expoziție. Acestea le transmit un mesaj simplu – „vă încercuim, predați-vă”. La nici câteva minute distanță, aceștia cad secerați de niște rafale de gloanțe ce ne lasă asurziți și cu un singur protagonist. Urmărindu-l în continuare pe acest băiat, Tommy, ajungem pe infama plajă de la Dunkirk, unde soldații așteaptă încolonați apariția unui miracol. Muzica destul de subtilă până atunci, începe să crească în intensitate pe măsură ce pe scenă își fac apariția câteva avioane Messerschmitt ale căror bombe îi fac pe soldați să se disperseze care pe unde apucă. După ce pericolul trece, aceștia revin la normal, reluându-și locul în coloane, acest lucru părând a fi devenit ceva comun pentru cei de pe plajă. Prea puține vorbe sunt schimbate, nimănui nu îi arde de povești. Mai marii în grad latră ordine, brancardierii încearcă să încarce tărgile pline de răniți pe o ambarcațiune medicală. Acesta este tabloul pictat cu atâta măiestrie de Nolan, un tablou viu, din care facem parte și noi spectatorii.
Dacă povestea pare destul de simplă la o primă vedere, structura filmului este departe de simplicitate. Un cineast fascinat de timp precum este Nolan, nu putea să nu se joace un pic cu linearitatea filmului și a evenimentelor prezentate. Astfel, pe parcursul celor (doar) 106 minute, îl urmărim timp de o săptămână pe tânărul soldat Tommy (Fionn Whitehead) pe plajele de pe Dunkirk în tentativa disperată de a supraviețui, timp de o zi pe întreprinzătorul și bravul marinar civil Dawson (Mark Rylance) alături de fiul său, și timp de o oră pe stoicul pilot RAF, Farrier (Tom Hardy) ce încerca să asigure alături de colegii săi protecția din aer a bărcilor. Pe măsură ce crizele se adâncesc și ne avântăm spre climaxul poveștii, aceste trei fire narative distincte încep să se unească sau chiar și să se depășească, într-un mod meticulos, acaparant, așa cum de la Inception încoace probabil că nu am mai avut ocazia să vedem.
Dialogul este minim, făcând acest film să pară unul de artă pe alocuri. Dar jocul actoricesc al tuturor celor implicați este aproape de perfecțiune. Fețele chinuite, lipsite de speranță ale soldaților englezi ne spun mai multe decât cea mai tristă poveste. Pe plajă avem doar lipsă de speranță. Unii reușesc să își păstreze cumpătul, alții cedează. Un soldat își abandonează echipamentul și se aruncă în valurile mării pentru a dispărea complet din peisaj. Alții încearcă să plece cu o barcă cu vâsle, lucru imposibil de făcut împotriva valurilor, și la scurt timp, resemnați, renunță la acel plan. Peste toate aceste lucruri veghează doar un amiral (Kenneth Branagh), haideți să îl numim amiralul expozițiune, pentru că în mare aceste îi este rolul. El dă tonul negativismului, el ne prezintă planul lui Churchill de a salva măcar 30.000 de soldați pentru a ajuta la apărarea insulei de atacul german iminent, spre disperarea subalternului său care exprimă uluit: „Dar sunt 400.000 de oameni aici!”
Toate faptele prezentate ar părea banale dacă nu ar fi însoțite de muzica lui Zimmer, un compozitor în formă mare pentru acest film, a cărui coloană sonoră ne invadează sufletul, transportându-ne în mijlocul acțiunii. Nu odată mi-am ținut respirația alături de soldații ce încercau din răsputeri să nu se înece, sau am tresărit la fiecare rafală de gloanțe asurzitoare trase de inamici asupra protagoniștilor noștri. Toate acestea sunt acompaniate de o muzică ca un ticăit de ceas sau o bătaie de inimă, ce creștea în intensitate până te lăsa împietrit pe scaun și complet năuc. Și nu doar muzica este de apreciat. Ca un cineast perfecționist ce este, Nolan întotdeauna încearcă să nu se bazeze prea mult pe efectele CGI. Astfel, el a folosit replici reale ale celebrelor avioane de război britanice și germane, pe care le-a zburat deasupra canalului, recreând întocmai bătăliile aeriene, celebrele dogfight.
Ca să rezum, filmul impresionează din punct de vedere actoricesc (cu Rylance un pretendent clar pentru un Oscar la rol secundar, Hardy, Murphy fără de care Nolan nu poate face filme, și cu niște surprize binevenite din partea tinerilor Whitehead și Styles), din punct de vedere vizual (filmat în proporție de 70% în IMAX) și din punct de vedere sonor. Dar este el o descriere acurată a operațiunii militare desfășurate la Dunkirk? Nu, nu este, din simplul motiv pentru că nu asta și-a propus Nolan să realizeze. El nu a vrut să creeze o epopee eroică cu fapte incredibile de eroism. Scopul lui a fost să prezinte latura umană a celor prinși în conflict, să încerce să efectueze un studiu al caracterelor oamenilor puși sub presiune, lucru ce i-a ieșit de minune.
Excelentă cronica! Superb filmul!