Loading...
The Irishman

The Irishman (2019) – cronică de A.S.

by Adrian Solomon, noiembrie 30, 2019

Așteptarea a luat sfârșit, Irlandezul a sosit! De cel puțin de un an încoace auzeam constant știri despre cât de ambițios este proiectul lui Scorsese, despre tehnicile de întinerire digitală (de-aging) folosite pentru a întineri trio-ul fantastic de actori DeNiro-Pesci-Pacino, ajunși și ei la o vârstă venerabilă. Am reușit în sfârșit să vizionez mult așteptata și hiper-lăudata peliculă a lui Martin Scorsese și este destul de bună. Pe lângă faptul că se numără printre cele mai costisitoare producții ale sale, Martin se poate lăuda că a reușit să îi reunească pe trei dintre cei mai reprezentativi actori ai generației trecute, și nu numai, distribuția fiind, așa cum ne-a obișnuit domnul Scorsese de-a lungul timpului, una stelară. Dar sunt toate cele enumerate mai sus neapărat și lucruri pozitive și suntem pregătiți mental de ce are Martin să ne ofere?

Filmului adaptează cartea I Heard You Paint Houses (nume de cod în limbajul mafioților pentru asasini și pentru imaginea sângelui ce împroașcă pereții) a lui Charles Brandt (fost procuror, investigator și avocat), care este o narațiune non-ficțională centrată pe presupusele mărturii ale lui Frank ”The Irishman” Sheeran, un asasin plătit care de-a lungul vieții a colaborat frecvent cu familia mafiotă Bufalino. Scorsese a optat să vină cu o prezentare narativă non-lineară, totul fiind expus fracturat, planul alternând între prezent – Frank, bătrân în azil, care își aduce aminte de faptele tinereții sale, trecut îndepărtat – începuturile carierei sale de ucigaș pentru mafia Bufalino și mai apoi protector a lui Hoffa și trecutul relativ recent – și anume o importantă călătorie cu mașina alături de Russ și propriile neveste.

Probabil va fi ultimul film în care o să îi vedem împreună pe cei trei grei DeNiro, Pacino și Pesci și nici unul nu se lasă pe tânjală. DeNiro este miezul filmului, acțiunea desfășurându-se în jurul lui. Cu toate astea, scena care încapsulează esența rolului său rămâne momentul în care Hoffa se răstește la adresa unor acoliți, printre ei aflându-se și Frank, care simțindu-se jignit, se pregătește să plece, pentru ca Jimmy să îl întrebe: „De ce pleci?” „Pentru că m-ai jignit.” „Dar nu te-am văzut.” „Cum să nu mă vezi, eram fix acolo!”. Cam așa este Frank pe tot parcursul filmului, un personaj secundar în propria sa poveste. Iar DeNiro interpretează rolul la perfecție, cu toate că la un moment dat nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva el se joacă pe sine. Personajul acestuia se află prins între doi oameni monumentali, Russ Bufalini – capul mafiei din partea de nord a Americii, și Jimmy Hoffa, celebrul unionist care a ajuns la un moment să fie al doilea om ca influență în State. Iar aici strălucesc veteranii Pesci și Pacino, primul fiind complet diferit față de ce a arătat în celelalte filme ale lui Scorsese, un domn distins, elegant, calculat, care însă emană amenințare prin simpla sa prezență. Pacino (care în mod surprinzător se află doar la prima colaborare cu Scorsese) face un rol fantastic, fiind probabil vedeta filmului. Este un Pacino energetic, cu un debit vocal imens, fiind un ghem de nervi extrem de carismatic, care simte extrem de confortabil în pielea personajului (părerea mea e că intră clar în discuția premiilor Oscar pentru rol secundar). Ray Romano sau Bobby Canavale au roluri cu prea puțin de oferit iar prezența feminină este mult mai discretă, simțindu-se prezența unei Lorrane Bracco sau Sharon Stone, fiind compensată în mică măsură în ultimul act cu prezența lui Anna Paquin în rolul fiicei mai mari a lui Frank, Peggy, aceasta fiind mai mult pe post de conștiință mustrătoare față de activitățile ilegale ale tatălui, traume care vor afecta deznodământul poveștii lui Frank Sheeran.

Scorsese scoate de la naftalină cam toate trucurile sale, cinematografia lui Rodrigo Prieto fiind de excepție, filmul prezentându-se excelent și pe partea de editare, grație eternei sale colaboratoare Thelma Schoonmaker. Pe de altă parte însă, filmul trenează, lungimea extremă datorându-se actului secund, în care Scorsese insistă să predea și o lecție de istorie, filmul devenind o ușă turnantă prin care intră o groază de evenimente și personaje cărora eventual le pierzi numărul. Este un exercițiu de răbdare, care însă te va răsplăti cu un final apăsător, filmul insistând să se abată de la formula clasică și anume să se termine când ultimul moare sau forțele binelui/răului triumfă. Nu, el rămâne cu noi pentru a ne prezenta o sublimă meditație asupra bătrâneții, trecerii timpului, regretului și remușcărilor – sau în cazul lui Frank, lipsa lor.

O mică critică pe care aș avea-o la adresa procesului de întinerire, degeaba întinerești fața unui actor, dacă mișcările acestuia sunt în continuare geriatrice, de bunic, acestă desincronizare scoțându-mă deseori din atmosfera filmului.

Per total, filmul este cântecul de lebădă a lui Scorsese, un „la revedere” înlăcrimat pe care îl spunem lui DeNiro și Pesci și acestui gen de crime-movies, fiind probabil ultimul mare film cu gangsteri pe care o să îl vedem o bună perioadă de vreme. Fiți pregătiți cu o doză mare de răbdare și încercați să nu vă așteptați ca acesta să fie noul Goodfellas sau Casino, avem de a face totuși cu un Scorsese mult mai matur, mult mai pus pe teme de gândire decât pe a arăta exaltanta viață de mafiot.

Please follow and like us:
error

No Comments


Leave a Reply

Your email address will not be published Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Facebook
Facebook
Twitter
RSS
Follow by Email