Trebuie să recunosc că inițial am ieșit destul de nedumerit de la acest film. Ceva parcă îmi scăpase sau poate sunt întocmai lui Gabe (soțul lui Adelaide), nu chiar „the sharpest knife in the drawer” și nu m-am prea prins chiar de toate subtextele acestui film. Am ieșit chitit să îl urăsc, să îl critic că m-a făcut să îmi pierd timpul degeaba, dar în drumul spre casă am avut timp să meditez la ceea ce am văzut, să încerc să caut răspuns la cât mai multe din întrebările ridicate de film. Iar concluzia la care am ajuns este că filmul se pretează la o a doua vizionare, posibil chiar și la o a treia, puține fiind filmele care mă fac să simt această necesitate. Să vă explic de ce.
Pentru cine nu știe, Us este noua bijuterie servită de Jordan Peele, comediantul transformat în regizor de filme horror, care ne-a adus aproape perfectul Get Out din 2017. Dacă atunci lumea putea să îl considere doar un episod norocos pentru el, acesta confirmă că este „the real deal” odată cu acest film, și că pe viitor, numele său cu siguranță va fi spus în aceeași propoziție cu alți grei ai filmelor de acest gen.
Us continuă trendul lansat de Get Out și anume de a satiriza în cel mai fin mod problemele generale pe care le suferă atât negrii (în special) cât și întreaga societate americană (în ansamblu). De data asta sunt puse pe tapet concepte precum cel de viață duplicitară, stilul de viață privilegiat vs cel de clasă inferioară sau paranoia față de guvern. La fel ca și Get Out, Us este plin ochi de simbolistică, poate un pic prea mult pentru gustul meu sau cel al unui spectator casual. De la foarfeci sau iepuri, chestii aparent banale care foarte repede vor capăta conotații sinistre, la salopete roșii, pasaje biblice, casete video vechi sau anii 80 în general, Peele nu se sfiește să întoarcă totul pe dos și să le ofere de aici înainte o cu totul altă imagine, în general mult mai sinistră.
Și totuși despre ce este vorba în acest film? Ei bine, imaginați-vă că în toiul nopții niște oameni dau buzna peste voi (plotul cam oricărui film de tipul home invasion) dar în loc de oameni normali, aceștia se dovedesc a fi niște dubluri incomplete ale noastre, lipsite de rațiune sau posibilitatea de a vorbi coerent, a căror singură misiune este să îți taie beregata cu niște foarfeci imense. Cam asta li se întâmplă și nefericiților noștri protagoniști, în special lui Adelaide, care avusese o experiență traumatizantă pe când era mică, întâmplător în același loc în care ei aleseseră să își petreacă vacanța. Astfel că vacanța de vară a familiei Wilson se va transforma într-o luptă acerbă pentru supraviețuire, împotriva acestor dubioși neașteptați.
Nu intru prea mult în poveste pentru că deși se mândrește cu niște plot-twisturi despre care probabil se va vorbi ceva vreme de aici încolo, acestea sunt prevestite de multe momente ale filmului, așa că dacă posedați niște ochi ageri dar și suficiente cunoștințe despre anii 80, o să vă prindeți repede de ce se întâmplă acolo.
Jocul actoricesc a lui Lupita Nyong’o este impecabil, de fapt al întregii familii Wilson, datorită rolurilor duble pe care le interpretează. Pe de o parte o avem pe Adelaide, o mamă aparent normală, binecuvântată cu o frumusețe ieșită din comun, la care prietena ei albă doar poate râvni. Aceasta are propria sa parte de traume, majoritatea generate de întâmplarea petrecută pe pontonul din Santa Cruz pe când era ea mică. Pe de altă parte o avem pe Red, o dublură sinistră, metodică, calculată, care reușește să domine orice scenă prin simpla sa prezență. Iar când vorbește în acel ton monoton și hârșâit, atunci să te ții că avem material bun de coșmaruri.
Per total sunt bucuros să raportez că Us (sau U.S. pentru că satira la adresa țării este mult prea pe față) a reușit să mă impresioneze suficient de mult cât să îi schimb verdictul formulat inițial dar și cât să mă facă să-mi doresc a-l reviziona cât mai repede.
No Comments