Guillermo del Toro a fost tot timpul un regizor aparte așa că nu e de mirare că și producțiile sale sunt mereu unice. Sau cel puțin au fost la început când reușea să își implementeze viziunea aparte, parțial regăsită și în filmele Hell Boy. Pan’s Labyrinth este și va rămâne un film aparte pentru mine, fiind probabil una dintre cele mai triste producții de fantezie făcute vreodată. Așa că atunci când am auzit că acesta revine la filmele fantastice m-am bucurat, așteptându-mă ca The Shape of Water să mă întristeze din nou. Și a reușit. Din păcate a făcut-o din alte motive. Și anume pentru că este câștigătorul premiului Oscar pentru cel mai bun film dar majoritatea lumii spune că ar fi un câștigător nemeritat (Three Billboards ar fi trebuit să câștige). Dar ce mă supără cel mai mult este că indiferent de ambiția ta regizorală, de sufletul și pasiunea depusă în concretizarea acestui proiect, de jocul actoricesc extraordinar al celor implicați sau de coloana sonoră sublimă și repetatele invitații la meditație, acest film va rămân etern cunoscut ca The Fish Banging Movie.
Și într-un fel este destul de greu să vinzi ideea acestui film unei audiențe casual. O tipă mută ce lucrează la un laborator secret descoperă acolo un om pește de care se îndrăgostește și ajung să și-o tragă. Pai bine ar zice lumea mirată, dar ăsta e subiect de ceva film porno de nișă cu tente de fetiș executat cu buget mare. Dar vai cât s-ar înșela lumea. Vizionat, filmul încântă. Este un film magic, o magie coborâtă într-o lume aberantă, paranoică. Sally Hawkins strălucește vibrant în această lume mohorâtă, în ciuda faptului că personajul ei este mut. Ea reușește să exprime doar cu ajutorul feței sale, mai multe sentimente decât ar fi făcut-o în cuvinte. Faptul că atât ea cât și creatura sunt lipsite de darul vorbirii, fac ca și comunicarea dintre ei să fie normală, organică, prin semne, gesturi sau muzică.
Restul distribuției este on point și mai toți fac roluri mari. Michael Shannon își mai adaugă un monstru în repertoriul său de roluri, agentul Strickland fiind unul de o complexitate rară. El este un agent guvernamental perfect, făcând mereu ceea ce se cere în orice situație. Pe de o parte reprezintă minciunile visului american. Are o familie perfectă dar tânjește după Elisa. Își cumpără Cadillac și speră că gată cât mai repede misiunea pentru a se putea muta în alt oraș mai mare, ambele lucruri simbolizând mentalitatea tipic americană de bigger is better (cu cât mai mare cu atât mai bun). El reprezintă și absurditatea sistemelor ierarhice, forțând oamenii să facă lucruri după bunul său plac. Dar pe de altă parte, el reprezintă însuși statul american din perioada respectivă (anii 1960), rasist, șovin, paranoic. Căderea sa este reprezentată de înnegrirea și descompunerea degetelor sale reatașate chirurgical. Ba mai mult are și un complex divin, nu odată asemănându-se cu imaginea lui Dumnezeu sau cu voința Sa (când se compară cu Samson). La pol opus se află personajele interpretate de Richard Jenkins și Octavia Spencer (o constantă nominalizată la Oscar în ultimii doi ani). Cei doi, Giles și Zelda, pe lângă faptul că sunt singurii prieteni ai lui Elisa, căreia îi se pot destăinui, ei reprezintă vocea minorităților din America anilor 60. Un alt rol excelent îl face și Michael Stuhlbarg, care reușește să apară în trei filme nominalizate la Oscar în același an (The Shape of Water, Call Me by Your Name și The Post).
Cât despre muzică, un alt capitol la care filmul s-a evidențiat și pentru care a fost răsplătit cu un premiu Oscar, Alexandre Desplat a reușit să compună ceva feeric, magic, complet potrivit acestui film. Atât muzica cât și garderoba Elisei, reflectă schimbările pe care aceasta le traversează, de la muzică tipic americană și ținută monotonă pentru început când viața ei era doar o lungă rutină, la muzica braziliană și apariția culorii roșii pentru a simboliza fericirea simțită de aceasta și începutul de dragoste ce se înfiripa între protagoniști, până la melodiile franțuzești și ținuta complet roșie din final. Roșul Elisei ar mai putea simboliza pierderea inocențe, dragostea sau sângele ce avea să fie vărsat.
Personal recomand acest film, ca o incursiune fantastică în viziunea unică a lui Del Toro, în special dacă ați văzut Pan’s Labyrinth. Vă va întrista, vă va amuza, vă va fermeca dar vă va și pune pe gânduri, filmul funcționând și ca mesaj politico moralist.
No Comments