Recomandare – musai!
Gen: Dramă, Război, Istoric
Regie: Christopher Nolan
Distribuție: Fionn Whitehead, Tom Glynn-Carney, Jack Lowden, Harry Styles, Aneurin Barnard, James D’Arcy, Barry Keoghan, Kenneth Branagh, Cillian Murphy, Mark Rylance, Tom Hardy
Durată: 1 h. 46 min.
Rating IMDB: 7.8
Despre: În mai 1940, la câteva luni după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, armata britanică, în urma unei serii de înfrângeri devastatoare, se regăsește blocată pe plaja de la Dunkerque (Dunkirk), încercuită complet de forțele germane. Patru sute de mii de soldați, zgribuliți de frig și trăind sub teroarea continuă a bombardamentelor aviației naziste, așteaptă un ajutor ce părea că nu va mai sosi niciodată. De cealaltă parte a Canalului Mânecii, forțele armate și civilii organizează o operațiune istorică de salvare: o flotă improvizată din nave civile — de la iahturi și bărci de agrement, până la vapoare comerciale sau ambarcațiuni de pescuit — este mobilizată pentru o singură cauză: aceea de a-și aduce compatrioții acasă.
Rant: Când am auzit prima dată despre noul proiect al lui Christopher Nolan și despre faptul că va fi o poveste reală de război, am rămas puțin neliniștit. Nolan este un regizor fantastic, dar până acum nu se mai ocupase de drame istorice de război, iar stilul său părea că nu își găsește neapărat locul alături de o asemenea temă. Apoi am văzut trailerul și am rămas la fel de sceptic. Însă, după ce am apucat să văd filmul, mărturisesc că toate temerile mi s-au risipit, asistând la ceea ce este, probabil, cel mai bun film al anului și un candidat cert la Premiile Oscar.
Încă de la bun început ești aruncat alături de câțiva băieți îmbrăcați în uniforme ce par mult prea mari pentru ei, rătăciți pe străzile pustii ale orașului Dunkirk. Fluturașii cu propagandă nazistă ce cad din cer servesc drept expozițiune, transmițându-le un mesaj simplu: „Vă încercuim, predați-vă!”. La nici câteva minute distanță, aceștia cad secerați de rafale de gloanțe ce ne lasă asurziți și cu un singur supraviețuitor. Urmărindu-l în continuare pe acest tânăr, Tommy, ajungem pe infama plajă, unde soldații așteaptă încolonați apariția unui miracol. Muzica, destul de subtilă până atunci, începe să crească în intensitate pe măsură ce pe cer își fac apariția câteva avioane Messerschmitt ale căror bombe îi împrăștie pe soldați în toate părțile. După ce pericolul trece, aceștia revin resemnați la locurile lor din coloană — o rutină tragică devenită obișnuință. Prea puține vorbe sunt schimbate; nimănui nu-i arde de conversații. Mai-marii în grad strigă ordine, iar brancardierii încearcă să încarce tărgile pline de răniți pe o ambarcațiune medicală. Acesta este tabloul pictat cu atâta măiestrie de Nolan: un tablou viu, din care facem parte și noi, spectatorii.
Dacă povestea pare destul de simplă la o primă vedere, structura filmului este departe de a fi liniară. Un cineast fascinat de timp precum Nolan nu putea să nu se joace cu cronologia evenimentelor. Astfel, pe parcursul celor (doar) 106 minute, îl urmărim timp de o săptămână pe tânărul soldat Tommy (Fionn Whitehead) pe plaja de la Dunkirk în tentativa disperată de a supraviețui; timp de o zi pe bravul marinar civil Dawson (Mark Rylance) alături de fiul său; și timp de o oră pe stoicul pilot RAF Farrier (Tom Hardy), care încearcă să asigure din aer protecția ambarcațiunilor. Pe măsură ce criza se adâncește și ne apropiem de punctul culminant, aceste trei fire narative distincte încep să se intersecteze și să se suprapună într-un mod meticulos și acaparant, așa cum de la Inception încoace nu prea am mai avut ocazia să vedem.
Dialogul este minim, dând filmului o notă de cinema de artă pe alocuri, însă jocul actoricesc al tuturor celor implicați este aproape de perfecțiune. Fețele chinuite și lipsite de speranță ale soldaților britanici spun mai multe decât cea mai tristă poveste. Pe plajă domină deznădejdea: unii reușesc să-și păstreze cumpătul, alții cedează complet. Un soldat își abandonează echipamentul și pătrunde în valurile mării pentru a dispărea definitiv; alții încearcă neputincioși să plece cu o barcă cu vâsle împotriva curentului, doar pentru a renunța resemnați câteva momente mai târziu. Peste toate veghează un comandant jucat de Kenneth Branagh (haideți să-i spunem „comandantul expozițiune”, pentru că acesta este rolul său principal), cel care dă tonul gravității și ne prezintă planul lui Churchill de a salva măcar 30.000 de oameni pentru apărarea insulei — spre consternarea subalternului său, care exclamă uluit: „Dar sunt 400.000 de oameni aici!”.
Toate aceste secvențe nu ar avea însă același impact fără muzica lui Hans Zimmer — un compozitor aflat într-o formă de zile mari, a cărui coloană sonoră invadează pur și simplu sala. Nu o dată mi-am ținut respirația alături de soldații ce încercau din răsputeri să nu se înece sau am tresărit la fiecare rafală asurzitoare. Ticăitul obsesiv ca de ceas și bătăile de inimă integrate în muzică cresc în intensitate până te lasă împietrit pe scaun. Pe lângă sonor, atenția la detalii a lui Nolan este impecabilă: refuzând să se bazeze excesiv pe CGI, regizorul a folosit replici reale ale avioanelor de vânătoare din epocă, filmate în condiții reale de zbor deasupra canalului pentru a recrea autentic celebra bătălie aeriană (dogfight).
Ca să rezum, filmul impresionează la toate capitolele: actoricesc (cu Mark Rylance într-o formă excelentă, Tom Hardy, Cillian Murphy — fără de care Nolan rareori face filme —, plus surprizele plăcute Fionn Whitehead și Harry Styles), vizual (filmat în proporție de 70% cu camere IMAX) și auditiv. Este o descriere istorică ad-literam a operațiunii de la Dunkerque? Nu, pentru că Nolan nu și-a propus o epopee eroică clasică, ci un studiu intens de caracter asupra comportamentului uman aflat sub o presiune extremă — iar acest lucru i-a ieșit de minune.
No Comments