Informaţie de background: în 1970 Richard Nixon era un preşedinte american destul de nepopular şi avea să devină primul preşedinte care îşi dădea demisia în anul 1974, odată cu scandalul Watergate iar Elvis era încă popular printre fanii săi, care crescuseră odată cu el, însă nu era pe placul tinerilor sub 25 de ani, care aveau deja alţi idoli. Avem de a face cu 2 oameni spre apus de carieră, care se vor întâlni pentru prima şi ultima oară la Casă Albă în Biroul Oval într-o zi de Decembrie a anului 1970.
Motivul întâlnirii? Elvis nu îl simpatiza pe Nixon, însă îşi dorea să obţină o insignă federală (Badge for Federal Agent at Large). Pentru necunoscători, Regele era un mare colecţionar de arme şi de insigne adevărate (de Şerif, Poliţie, Comisar). Cine îl putea refuză pe Elvis? Vom afla că nici măcar Nixon, care îi va oferi mult râvnitul trofeu. Motivul pentru care Elvis îl dorea aşa de tare nu îl putem şti cu adevărat, dar îl putem intui.
La prima vedere ambii sunt foarte diferiţi: Elvis cel mai mare artist muzical solo al planetei, cel care a revoluţionat muzica în anii 50, un tip atrăgător, cool, faimos şi plin de bani. Pe de altă parte, Nixon, un preşedinte fad, anost, nepopular, cu multe gafe la activ. Ce-i uneşte pe cei 2: patriotismul, viziunile politice conservatoare şi lupta împotriva sentimenteleor anti-americane.
În filmul de faţă, regizoarea Lisa Johnson a încercat să reproducă parţial acea întâlnire magică dintre cei 2 într-o manieră umoristică, cu elemente de parodie. Eu aş fi preferat o drama făcută după această întâmplare, însă ghinionul meu, pentru că s-au produs doar comedii (această şi filmul Elvis meets Nixon din 1997).
Kevin Spacey s-a achitat onorabil de rolul Nixon (cu toţii ştim că Spacey e un excelent imitator de celebrităţi precum Jack Lemmon, Bill Clinton etc) însă aveam mari rezerve când am auzit că Michael Shannon va fi distribuit în rolul Regelui, pentru că Elvis era un bărbat deosebit de atrăgător, ca un zeu roman, cu magnetism sexual iar Shannon are prezenţă pe ecran, însă cam atât (nu putem spune că are trăsături faciale deosebit de frumoase). Din păcate nu a putut surprinde magnetismul sau carisma lui Elvis, însă pot afirmă că a încercat să surprindă din spiritualitatea şi frământările lăuntrice ale Regelui. Sunt câteva scene destul de bune în acest sens (cea în care i se confesează bunului său prieten Jerry Schilling şi scena din faţa oglinzii).
Filmul nu are un ritm alert însă compensează prin jocul actoricesc al celor doi, în special în ultima jumătate de ora, când îi avem faţă în faţă, în plină desfăşurare de forţe, în Biroul Oval, unde fiecare încearcă să se impresioneze reciproc.
PS: Legendara poză alb-negru cu Elvis şi Nixon în Biroul Oval este cea mai solicitată din Arhivele Americane Naţionale şi asta spune multe.
No Comments