Curentul (manifestarea) Dogma 95 a fost iniţiat de 2 regizori danezi: Lars Von Trier şi Thomas Vinterberg (regizorul filmului de faţă, fiind şi cel mai reprezentativ pentru acest manifest cinematografic). Regulile de bază sunt următoarele:
1. Decorul, altul decât cel natural, este interzis.
2. Sunetul folosit va fi cel autentic, din timpul filmărilor, neîmbunătățit. El nu va fi niciodată separat de imagine, sau invers.
3. Camera urmăreşte actorii, fiind poziţionată doar pe umăr.
4. Filmul este color, iar lumina este mereu cea naturală.
5. Filtrele şi accesoriile optice sunt interzise.
6. Filmul trebuie să conţină fapte superficiale.
7. Filmul are loc aici, chiar în acest moment. (îndepărtarea temporală şi geografică sunt interzise)
8. Filmele de gen sunt interzise.
9. Pelicula trebuie să fie de 35 de mm.
10. Regizorul nu trebuie să apară pe generic.
…
În FILMUL de faţă se respectă toate aceste 10 reguli.
Pelicula este extraordinară, o adevărată operă cinematografică. Filmul a fost ceva extrem de diferit şi particular pentru acele vremuri (1998) şi acum, după 15 ani de la premieră, a rămas la fel de proaspăt, relevant şi important pentru cinematografie. Totuşi, nu prea este cunoscut şi asta e un lucru regretabil. Totul a fost perfect în această creaţie, de la cadrele folosite, la unghiuri, joc actoricesc, atmosferă. M-am bucurat să-l recunosc în rolul lui Christian pe un Ulrich Thomsen foarte tânăr (Brodre, The Thing, Haevnen).
Filmul este extrem de complex şi tratează subiecte delicate precum abuzul sexual, trăirea în negare, reprimare, trezirea unor sentimente adânc îngropate la viaţă, iertare, compasiune…
Interesant cum se schimbă lumina naturală în film şi, pe măsură ce tot mai multe secrete ies la iveală, cadrele devin mai întunecate.
Întrebare retorică de 5 puncte: se află sau nu alt discurs în scrisoarea galbenă? Dacă Tatăl ar fi ales celălalt speech, deznodământul ar fi fost la fel? Sau în ambele plicuri (fie verde, fie galben) există acelaşi discurs?
No Comments