Sunt un fan dedicat al fraților Coen. ”Raising Arizona” sau ”The Big Lebowski”, au fost titluri cu care m-am format ca cinefil. ”O Brother Where Art Thou” sau ”Barton Fink” surprind poate cel mai bine umorul lor aparte, înclinat deseori spre suprarealism. Au avut însă și filme mai puțin inspirate cum ar fi ”Ladykillers”, care mi se pare cel mai slab făcut de ei. Dar lucrul cel mai important este că, indiferent pe care spectru al gusturilor în materie de film te afli situat, vei găsi ceva în oferta lor care să îți placă.
Acest ultim titlu cu care vin cei doi, la prima vedere arată foarte bine. O distribuție de excepție care cheamă la apel o mulțime din colaboratorii frecvenți ai fraților Coen, cum ar fi George Clooney, Tilda Swinton sau Frances McDormand și adaugă alte nume consacrate precum Scarlett Johansonn, Josh Brolin, Ralph Fiennes, Chaning Tatum sau Jonah Hill. Iar aici apare prima bubă. Dacă povestea este centrată pe personajul lui Josh Brolin – Eddie Mannix, mulți dintre ceilalți fac figurație și apar pentru un cadru sau două, dar apoi se regăsesc pe afiș ca și cum ar chiar avea ceva treabă cu filmul. Astfel filmul își face un deserviciu, neapelând la o prezență scenică mai îndelungată a acestora, în limita bunului simț totuși.
Pelicula de față urmărește, după cum am menționat, pe Eddie Mannix, un producător executiv, adică un om bun la toate pe care șefii studiourilor se bazau pentru a face lucrurile să se desfășoare cât mai cursiv. Dacă e nevoie de o mită mică pentru poliție pentru a se uita în altă parte când o actriță e prinsă în ipostaze mai puțin decente, Eddie este acolo. Când un actor vine cu aere și oprește producția unui film, Eddie este acolo să îi servească 2-3 palme și să îi bage mințile în cap. Dacă o altă actriță rămâne însărcinată deși nu este căsătorita, nu e nimic, rezolvă Eddie, îi găsește un partener. Astfel, pe lângă rutina de zi cu zi, pe cap îi mai aterizează o problemă și anume actorul principal din cea mai importantă producție, este răpit. Acesta, în persoana lui Baird Whitlock este interpretat de George Clooney care face un rol bun cum doar frații îl mai știu struni să facă. Tot ce vrea Eddie este ca la sfârșitul zilei să se lase de fumat, să se gândească și la familia neglijată care totuși îl iubește necondiționat.
Poveștile se succed, se amestecă, ițele narative se încâlcesc și se descâlcesc dar parca nu reușesc să te prindă. Păcat de fazele amuzante cum ar fi întâlnirea figurilor religioase pentru a stabili dacă un film despre Isus are suficient bun gust să nu insulte nici o credință, dialogul spumos dintre regizorul de artă și văcarul aruncat în costum și trimis pe scenă sau manifestul comunist în contextul Hollywoodului de atunci. Ele nu reușesc să creeze un tot unitar iar acest lucru duce spre plictis.
Filmul în sine transcende tipologia de comedie și devine un omagiu adus cinematografiei anilor 1950, cu toată sclipirea fadă și falsă a persoanelor care o făceau să funcționeze. Frații Coen își manifestă dragostea față de această perioadă prin cadrele surprinse, prin micile detalii care conturează producțiile, aceste film în film, așa cum se dovedesc a fi în cele din urmă.
No Comments