Iată că în 2017, apare un film, care ne spune această poveste, din perspectiva lui Tonya și mai, mai că mă convinge să îi acord clemență (crezând tot ce ne este prezentat în film ca fiind „pe bune”, dacă e să mergem pe principiul religios de a crede și nu cerceta). Oricum știm foarte bine că istoria este scrisă de învingători și că imaginea publică odată pătată este aproape imposibil de curățat. Până la urmă, filmul este un vehicul pentru adevărata Tonya să anunțe lumea că este o mamă bună, așa cum ni se zice pe final.
Oricum, până în acel moment, creștem alături de Tonya într-o urbe a orașului Portland, acompaniată de o mamă foarte ușor de urât, care își abuzează copilul, netratând-o niciodată ca pe o ființă umană ci doar ca pe un mod pentru ea de a ieși din obscuritate. Pentru că fata o înnebunea vorbind despre patinaj, o trimite la cursuri, cursuri la care ține să fie prezentă și ea, cu eterna țigară în colțul gurii, gură care toarnă obscenități pe bandă rulantă, și multe mustrări la adresa, mereu imperfectei sale fiice. Mai mult, tatăl ei, sătul de această femeie, își ia tălpășița, Tonya rămânând să își înfrunte tormentorul de una singură. Dar cum un ghinion nu vine niciodată singur, obișnuită cu desele corecții fizice aplicate cu dragoste de măsa, Tonya interpretează în mod greșit aceste gesturi, îndrăgostindu-se de unul care o bătea, la fel de dulce că vipera de acasă. Mai mult, se și căsătorește cu el, consființind una dintre cele mai toxice relații văzute pe ecran. Ghinioanele nu se opresc aici pentru Tonya, căci, ca și cum nu ar fi fost destul că era înconjurată de abuzatori și idioți (antrenoarea ei făcând nota distinctă în acest peisaj hidos, fiind singura căreia parcă îi păsa), se mai trezește și cu piedici puse din partea federației americane de patinaj artistic, care nu doreau o țărăncuță libertină să fie modelul exportat de această țară, preferând-o pe o Kerrigan mai drăguță și cuminte.
Și astea nu sunt decât unele dintre dramele din viața lui Tonya, totul culminând cu infamul episod de pomină cu atacul nenorocit asupra lui Nancy. Și astea fiind zise, ajungem la actori, actori care fac toate aceste povești să (re)devină realitate. În primul și primul rând, Margot Robbie care se cufundă în personaj. Transformată parcă, ajungem să ținem cu ea, cu toate că are o personalitate mai rebelă dar și ciuntită. Mereu refuză să își asume vina, un leit motiv de-al ei fiind, „not my fault”. Sebastian Stan mă face mândru că-mi e compatriot, cu toate că acesta va fi singurul lucru pe care o să-l avem vreodată în comun. Reușește un rol de excepție, care îl ridică mult în ochii mei, reușind să treacă peste statutul de actoraș de seriale siropoase cu care s-a consacrat (oricum fusese destul de mult elevat în ochii mei odată ce l-a interpretat pe Bucky de 3 ori deja în filmele Captain America). Dar, probabil cea mai bună prestație vine din partea lui Allison Janney, care completează un trio de mame extrem de puternice, fiecare în propriul ei fel (Laurie Metcalfe din Lady Bird și Frances McDormand în Three Billboards). Mama Tonyei este o prezență acaparantă, prin tot ce face și tot ce zice. Nu te poți abține să nu o urăști pentru felul în care își exploatează fiica, mereu reproșându-i acesteia propriile sacrificii, punând banul mai presus de o relație normală părinte-copil. Ar mai fi și Shawn, o nevăstuică de individ, mereu grețos de sigur pe inepțiile debitate, tupeist fără pereche cum doar un tip care suferă de ceva boală mentală poate fi.
I, Tonya este o poveste despre triumf refuzat în fața adversităților, arătându-ne o realitate crudă din care, din păcate, facem și noi parte. Este până la urmă un punct de vedere într-o poveste intens mediatizată dar însumată cum nu se poate mai bine de Harding înseși: „America. They want someone to love, they want someone to hate. ”
No Comments