După exuberanța din Parthenope, marele Sorrentino revine cu ultimul său film, poate cel mai sofisticat, profund și sobru de până acum, intitulat La Grazia, o elegie despre responsabilitate, credință și pierdere. Pelicula este greu de încadrat într-un singur gen, fiind de o complexitate rar întâlnită. Oscilează între sacru și absurd, teologie și satiră.
Toni Servillo îl interpretează magistral pe Mariano de Santis, un președinte de republică la final de mandat, văduv, ușor rigid, depresiv, singuratic și obsedat de infidelitatea soției decedate cu mult timp în urmă. Mariano De Santis al său nu este monstrul din Il Divo și nici hedonistul din La grande bellezza, ci un om pietrificat de morală, prins în marmura puterii și în amintirile unei vieți care nu-i mai aparține. Sorrentino îl filmează cu o reverență distantă, conștient că actorul său fetiș întruchipează și memoria propriei sale cinematografii: un chip capabil să conțină istoria și melancolia unei întregi națiuni.
În acest film, politica devine o oglindă spirituală. Dialogurile despre dreptate, iertare și moarte sunt, în esență, meditații asupra mântuirii. Însuși titlul – „grația” – funcționează ca o metaforă multiplă: grația divină căutată în actul iertării, harul divin, grațierea politică etc. Nu lipsesc din poveste personajele „colorate”, tipice sorrentiniene, iar vizualul și cinematografia top-notch completează ansamblul minunat. Regizorul opune birocrația rece a sistemului umanității imperfecte a protagonistului său. De asemenea, relația tată–fiică este subtil și atent explorată, cum doar Sorrentino se pricepe să o facă. Dilema morală – aprobarea unei legi a eutanasiei și grațierea unor persoane aparent dubioase – funcționează ca axă etică și simbolică a peliculei.
Sorrentino pune întrebarea esențială a politicii contemporane: este posibil să decizi pentru binele comun atunci când credința, durerea și singurătatea se intersectează?
Vizionați acest film și veți afla.
No Comments