Recomandat – esențial!
Gen: Musical, Dragoste
Regie: Damien Chazelle
Distribuție: Ryan Gosling, Emma Stone, John Legend, Rosemarie DeWitt
Durată: 2 h. 08 min.
Rating IMDB: 8.0
Despre: Mia și Seb sunt doi tineri care încearcă să își croiască un drum în Los Angeles. Ea este o actriță aspirantă care, atunci când nu merge la audiții umilitoare, servește cafea altor staruri într-o cafenea de pe lotul studiourilor Warner Bros. Seb este un pianist de jazz purist care se vede nevoit să facă diverse compromisuri pentru a-și asigura traiul: de la a cânta colinde în diverse restaurante, până la a presta la clape pentru trupe de coveruri la nunți și petreceri private. Cei doi se întâlnesc — nu sub cele mai bune auspicii —, dar în curând se îndrăgostesc și încep să locuiască împreună. Pentru a se descurca cu banii și a-și sprijini visele, el semnează un contract avantajos cu o trupă pop-jazz, însă în curând vor începe să apară primele fisuri serioase în relația lor.
Rant: A trecut ceva vreme de când nu m-a mai impresionat un film într-atât încât să-i acord o cronică separată. Și ce film, doamnelor și domnilor, ce film! A reușit să mă treacă printr-o varietate de emoții, care mai de care mai intense; a reușit să mă facă să simt și să gândesc… Cum îți permiți asta, filmule? Chiar nu mă așteptam la așa ceva din partea ta! Ce Doamne iartă-mă, ești musical, ești happy… de ce sunt trist acum că te-ai terminat? Dar sunt cu adevărat trist? Ah, filmule, ce mi-ai făcut!
Cum nu sunt un fan înfocat al filmelor de dragoste și nici al musicalurilor, pelicula a pornit din start, pentru mine, cu șanse reduse. Cu atât mai puține șanse a avut atunci când, în primele 20 de minute, s-a cântat și s-a dansat cât la trei nunți: Nah, man, nu e de mine, mai bine mă las de el aici!
După o mică pauză de câteva zile, mi-am zis: Hai, mă, să-i mai acord o șansă! Și a început și povestea după atâta cântat și atâta fâțâială. Un pic cam clasică, aș zice: fata se întâlnește cu băiatul, la început nu se plac, apoi, printr-o serie de evenimente, ajung să se cunoască și să se placă, ceea ce va duce spre un sfârșit happy… Da, been there, done that. De ce are filmul ăsta 14 nominalizări la Oscar??? Bine, Emma Stone și Ryan Gosling sunt de obicei actori buni, joacă decent și aici până acum, dar ce are filmul ăsta de oferit ca să merite atât hype? (Eu de obicei înot contra curentului când vine vorba de hype — mai puțin dacă e vorba despre filme Marvel, caz în care eu sunt cel care generează hype-ul; da, știu, sunt subiectiv).
Bun, continuăm cu filmul și începe, așa, încet-încet, să mi se înfiripeze un sentiment: Stai așa, încep să mă acapareze personajele, cântatul și dansatul parcă au sens acum. Cum sunt sensibil la break-up stories, parcă preconizam că o să ajungem și pe acolo și o să sufăr în sinea mea pentru cei doi. Și, da, hop că s-a ajuns și acolo! Nu-i nimic, o să o recupereze pe tipă pe final, doar așa se întâmplă în fiecare film, nu? Doar de aceea avem formula supremă după care 99% din ce vedem azi pe ecran este tras la indigo.
Dar nu, nu e cazul aici! Ar fi puțin spus că filmul e imprevizibil. Și să vă zic de ce. (Dacă sunteți din ăia care mă vor afurisi apoi că nu le-am zis că o să fie spoilere, iată: SPOILERS cât casa, să vadă tot neamul!).
Să o luăm cu începutul. Filmul e împărțit în patru anotimpuri, fiecare reprezentând o bucată din relația celor doi. Mia, tânăra actriță mereu în căutare de roluri, și Seb, cinicul iubitor de jazz — protagoniștii acestei povești —, se întâlnesc, unde altundeva, decât în plin trafic din LA: el o claxonează, ea îi zice vreo două de mamă, se lasă și cu un deget mijlociu. Apoi fiecare își vede de viața lui. Până când, după o noapte aiurea prin oraș, Mia aterizează în localul unde Seb cânta la pian, exact în momentul când, după o improvizație ad-hoc, el este concediat — că deh, nu ne plac nonconformiștii, ei nu au ce căuta în societatea noastră. Ea dă să-l felicite, el trece pe lângă ea și, din nou, drumurile lor se despart. Însă destinul (și scenariul) ține să-i vadă împreună și le oferă o a treia șansă — lucru rar într-un oraș precum Los Angeles. Cei doi ajung să vorbească și, după câteva ironii și un moment magistral de cântat/dansat la apus, parcă-parcă ceva se aprinde între ei. Și asta e doar capitolul primăverii!
Deci v-ați prins cam cum continuă povestea. Vara celor doi este trecută relativ repede în revistă printr-un montaj drăguț: cât se iubesc, ce fericiți sunt împreună, dar… nu prea stau bine cu banii. El nu prea are de lucru, ea s-a apucat să scrie o piesă de teatru pentru un singur actor, iar mesajul e simplu: Lăsați, că ne descurcăm noi! Timpurile fiind totuși grele, o întâlnire întâmplătoare cu o cunoștință din trecut îl face pe Seb să accepte să cânte într-o trupă pe un salariu bun, lucru care pentru el va însemna și sacrificarea rigorilor muzicale personale. Tipa se prinde că lui nu-i prea place ce face, dar, mai încăpățânați cum sunt băieții, se ajunge la o ceartă serioasă la cină și începe toamna lor. Relația scârțâie, el se urăște tot mai mult că a semnat cu trupa respectivă, se fac greșeli, dar iată că, în această mare de ghinioane, tipa prinde o audiție crucială pentru un rol în Paris. „Ne vom iubi mereu” sunt ultimele cuvinte pe care le auzim — celebrele vorbe spuse oricând se trece la etapa unei relații la distanță (cine a trecut prin așa ceva știe bine cum stă treaba).
Și vine iarna, ultimul capitol al filmului… care ne duce cu 5 ani în viitor. Tipa s-a ajuns: e mare actriță, își cumpără cafeaua din locul unde lucra când era o simplă aspirantă, are tot ce-și dorește și o familie frumoasă. Doar că nu cu Seb! (Recunosc, am cam trepidat la această revelație — a fost primul moment când filmul mi-a tras preșul de sub picioare). Seb s-a ajuns și el: are propriul club de jazz unde se cântă doar muzică adevărată, local în care, într-un moment de déjà-vu, intră ea împreună cu soțul ei. Cei doi se zăresc, iar de aici începe unul dintre cele mai triste și optimiste dialoguri purtate vreodată fără niciun cuvânt. Prin intermediul unui cântec la pian, ne este prezentat un scenariu ipotetic de tip What If — ce ar fi fost dacă cei doi rămâneau împreună (al doilea moment în care filmul m-a luat la șuturi direct în sentimente). Când eram mai dărâmat, tipa se scuză și pleacă, nu înainte ca între cei doi să existe un ultim, mut, rămas-bun — un zâmbet sincer care spune mai mult decât o mie de cuvinte. Și brusc nu mi se mai pare atât de tristă situația. Morala este simplă: trăiești, iubești, te desparți, dar timpul și viața merg mai departe, cu bune și cu rele.
Phew! Știu că nu se povestește chiar tot filmul în cadrul unei cronici, dar chiar a trebuit să îmi eliberez această povară de pe suflet, să-mi explic și mie trăirile avute. Genial acest tânăr regizor (Damien Chazelle)! A avut curajul să ia un gen aflat în moarte clinică de mai multă vreme — musicalul — și să-l revitalizeze spectaculos. A pus o tonă de suflet în fiecare cadru, scenă și linie de dialog. Imaginile sunt poezie în mișcare, culorile sunt încântătoare și în ton cu stările sufletești ale personajelor.
Cât despre actori, de acum încolo nu mai vreau să văd povești de dragoste decât cu ei doi! Cum naiba nu formează un cuplu în viața reală? (Aha, Google îmi indică faptul că Eva Mendes e partenera lui Ryan… ok, makes sense), pentru că la ce chimie au pe ecran, nu mi-i pot imagina cu alți parteneri. Fun fact: acesta este al treilea film în care cei doi formează un cuplu, după Crazy, Stupid, Love și Gangster Squad. Merită amândoi premiul Oscar pentru aceste roluri, în special Gosling, care de la film la film ne demonstrează noi și noi veleități. Știam că dă bine în filme de acțiune și în drame, dar recent ne-a arătat latura sa comică (în The Nice Guys), iar acum iată că poate să și cânte și să danseze. Oare ce nu știe să facă băiatul ăsta?!
Oricum, pun capăt aici. Vă invit să vizionați această bijuterie de film, dar neapărat cu inimile și mințile deschise — nu repetați greșeala mea inițială. Recomandare — esențial!
No Comments