Loading...
Okja (2017) - cronică de A.S.

Okja (2017) – cronică de A.S.

by Adrian Solomon, august 24, 2017

Filmul, recent prezentat la Festivalul de la Cannes, a fost inițial întâmpinat cu ostilitate datorită metodei de distribuție folosite. În loc să apeleze la clasica lansare pe marile ecrane, regizorul Bong Joon-ho a acceptat oferta celor de la Netflix, care au și băgat un sac de bani în producerea acestuia, iar produsul a fost lansat direct pe platforma online a acestora, un lucru din ce în ce mai popular zilele astea. Cu toate astea, pelicula a fost ovaționată la scenă deschisă, spectatorii aplaudând preț de patru minute la finalul ei.

Și asta pentru că Bong Joon-ho, este un regizor incredibil de talentat, lucru de care știam deja din producțiile sale anterioare (Memories of Murder, Mother, The Host, Snowpiercer). El, întocmai celui mai mare echilibrist, e reușit să ia o groază de elemente controversate și de actualitate, și să le armonizeze într-o poveste simplă ca premisă, dar incredibil de complexă ca realizare. Se poate spune că este o fabulă modernă sau o poveste de dragoste între doi prieteni sau de ce nu un avertisment dur la adresa corporațiilor sau o critică voalată la adresa activiștilor vegani.

Filmul are fix două ore și două părți extrem de distincte. În prima parte, facem cunoștință cu cei doi protagoniști și suntem martori la viața idilică pe care aceștia o trăiesc, într-un decor feeric, aproape magic. Prima parte a filmului are un farmec aparte, specific studiourilor Ghibli și la acest lucru contribuie din plin Okja, super-porcul titular, care de fapt este o ea. Bong Hoon-ho dovedise din The Host că știe să facă creaturi care să te terorizeze și aici el ne arată că știe să facă și creaturi de care să te îndrăgostești. Un experiment genetic, din care a ieșit o creatură pe jumătate hipopotam pe jumătate porc, de dimensiunile unei furgonete, este, împreună cu Mija, cel mai sensibil lucru văzut pe ecran de multă vreme. Ochii ei înlocuiesc multe linii de dialog iar comportamentul și inteligența de care dă dovadă, de un nivel aproape omenesc, te vor cuceri instant. Efectele CGI sunt de mare calitate și cu ajutorul unor animatronici, a ieșit cea mai interesantă creatură prietenoasă pe care o veți vedea anul acesta pe ecrane.

A doua parte pornește odată ce Okja este trimisă în New York, iar începând din acest punct, filmul își schimbă complet tonalitatea. Deseori îți dă impresia că se inspiră din Terry Gillian și fabulosul său Brazil, în special când vine vorba de prezentarea corporatiștilor. Secvențele de final care te vor lăsa cu un nod în stomac și, cu siguranță, o lacrimă în colțul ochilor, sunt în deplin contrast cu prima parte. Și aici și zace geniul filmelor lui Bong Joon-ho, și mi-aș permite să generalizez aici și să zic că și al filmelor coreene în general, și anume felul în care privesc ei viața, mult mai gri decât alb/negrul cu care am fost obișnuiți de Holywood.

Susținerea financiară de către Netflix, ce a făcut ca filmul să fie făcut cu un buget de 50 milioane de dolari, a atras și câteva nume sonore cum ar fi Tilda Swinton, Paul Dano, Giancarlo Esposito sau Jake Gyllenhaal și Bong Joon-ho știe să îi folosească la potențial maxim, cel puțin Tilda, care a mai colaborat cu acesta și la Snowpiercer, arătând că îi înțelege pe deplin viziunea și ce se cere de la ea, integrându-se perfect în rol. Din păcate, Jake Gyllenhaal are un rol cam bizar, cam prea over the top, prea exagerat, dând filmului deseori accente mult prea comice în situații care nu se pretau la așa ceva. Impresia dată este ca și cum l-aș fi văzut pe Ace Ventura protagonist în Saw. Paul Dano conferă un calm bizar personajului său, care din păcate pare prea puțin exploatat, cum la fel este și rebeliunea adjunctului său K, interpretat foarte bine de Steven Yuen. De fapt activiștii per ansamblu sunt priviți uneori cam cu ironie, cu toate că în final, se dovedesc a fi eroii acestei povești, filozofia lor fiind cea mai convingătoare.  Dar aceste mici probleme sunt picături într-un ocean de lucruri bune pe care le face filmul și pot fi trecute destul de ușor cu vederea.

Coloana sonoră este sublimă, deseori având impresia că urmărești un film de Kusturica. Exemplul cel mai bun este scena de aproape zece minute care începe odată cu Mija încercând să intre în compania Mirando, și terminându-se cu o fugă printr-un mall supraaglomerat, de o coregrafie excepțională, punctată perfect de o muzică cu influențe balcanice. (Recunosc că gândul mi-a fugit din prima la Black Cat, White Cat.)

Per total, filmul reușește să fie în același timp amuzant, cald, serios, terifiant și meditativ, fără a înclina niciodată exclusiv într-o direcție aparte. Cu siguranță unul din cele mai bune filme văzute anul acesta, care va fi ignorat de premiile Oscar.

PS: Nu mi-aș fi iertat dacă nu aș fi menționat jocul actoricesc remarcabil al tinerei actrițe Ahn Seo-yuhn, care o interpretează pe Mija cu o sinceritate dezarmantă.

Please follow and like us:
error

No Comments


Leave a Reply

Your email address will not be published Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Facebook
Facebook
Twitter
RSS
Follow by Email