Loading...
Solo: A Star Wars Story (2018)

Solo: A Star Wars Story (2018) – cronică de A.S.

by Adrian Solomon, mai 27, 2018

Lando Carlissian rezumă perfect sentimentele mele vis-a-vis de acest film, când spune că ”I don’t LIKE it, I don’t AGREE with it, but I ACCEPT it.” De la primul anunț făcut în legătură cu filmul, mi-am zis că e doar o manevră Disney de a mulge franciza și că nu o fie cine știe ce. Apoi s-a trecut la procesul de casting, unde candidatul perfect ca imagine și voce Anthony Ingruber – vedeți aici un clip care vă va convinge de oportunitatea ratată, nu era inclus nici măcar pe lista scurtă de actori aleși. Mai mult, dintre toți fusese ales Alden Ehrenreich, un semi-necunoscut a cărui singură referință era un rol mărunt în filmul fraților Cohen – Hail Caesar!. Apoi au început problemele de producție. Echipa de regizori cu care s-au început filmările a optat să părăsească filmul când era deja completat aproximativ 75% din el, în locul lor fiind adus de urgență pansamentul perfect Ron Howard. Cât a schimbat, cât s-a refilmat încă nu știm, cert este că rezultatul final a fost un film cam la alibi, care a jucat la siguranță, oferind o poveste meh!, salvată poate de actul de final care a mai dezmorțit puțin lucrurile.

Știind aceste lucruri, am mers la film având sentimente mixte, neștiind exact la ce să mă aștept. Din păcate am ieșit la fel de nehotărât de la film. Pe de o parte, a avut părți bune cum ar fi acțiunea, cinematografia și unele personaje. Ba am chiar ajuns să îl accept pe Alden drept un Han Solo credibil și justificat pentru rol. Chewie a fost același de care ne aduceam aminte iar scena întâlnirii dintre cei doi este memorabilă. Beckett-ul lui Woody este iar un personaj bun, care servește drept role-model pentru tânărul Han, pregătindu-l pentru mentalitatea de a „always shoot first”. Mult mai credibil în rol mi s-a părut Vision, oops scuze, adică Paul Bettany. Fiind un villain uman, a părut mult mai crud și mai periculos decât a făcut-o vreodată mormanul de grăsime numit Jabba, ceea ce aduce un plus considerabil filmului. Ah și să nu uit de Childish Gambino… aaaa oops, Donald Glover, care nimerește la fix esența lui Lando, dar care din păcate are un screen time destul de limitat. Dacă e să fiu negativ în ce privește actorii, aș putea să zic că am fost nemulțumit de rolul lui Qi’ra și anume de khaleesi … oops, adică de Emilia Clarke. Relația amoroasă dintre ea și Han mi s-a părut forțată, și asta datorită unei complete lipsă de chemistry între cei doi actori.

O altă bubă este povestea care are un vibe general de western clasic, ceea ce e bine, dar care urmează tiparul clasic al acestor filme, fără intenția de a veni cu ceva nou, ceea ce e rău. Avem aceleași etape de la originea protagonistului și motivația sa inițială, la întâlnirea cu noii săi co-echipieri, la o serie de jafuri și situații ce cresc în intensitate, la catalistul ce îl face pe protagonist să își schimbe loialitatea cu 180 de grade și la duelul final și seria de trădări care sfârșește acest prim (cred) capitol din saga lui Solo. Practic, când a început să devină interesantă povestea, s-a terminat filmul, iar seria de fire narative neîncheiate (printre care și romanța dintre Han și Qi’ra) mă duce cu gândul că s-ar putea să mai vedem câteva Star Wars Stories ce îl au în prim plan pe cel mai îndrăgit nerf-herder din galaxie Han Solo.

Am mai menționat cinematografia ca fiind un lucru de excepție și asta pe bună dreptate, direcția impusă de Bradford Young fiind una clasică, cu cât mai multe tentative de efecte practice și decoruri filmate în natură.

Există mici scene care m-au făcut să râd printre care faptul că am aflat că imperiul își face campania de recrutare folosind tema lui Darth Vader – Marșul Imperial, sau altele care mi-au atins coarda sensibilă și anume când i-am văzut pe Han și pe Chewie la cârma navei Millenium Falcon, pe un acompaniament muzical arhi-cunoscut. Apropo de Falcon, este o adevărată plăcere să vezi nava în stadiu de nou-nouț, toate coridoarele lucind de un alb imaculat, iar escape pod-ul încă îi completa forma simetrică generală. Alt lucru pe care îl apreciez enorm la toate filmele apărute post trilogia prequel, este că au încercat din răsputeri să păstreze sentimentul de tehnologie veche prezent în A New Hope, având și aici, așa cum era natural, monitoare mari și cadrane enorme cu butoane.

Închei articolul revenind full circle la citatul inițial și încercând să vă ofer o explicație de ce anume l-am ales:

  • I don’t LIKE it (pe cât mă așteptam să îmi placă) cu toate că a avut multe momente pertinente și a arătat bine, filmul nu a reușit să mă prindă. Puteai pune orice alt personaj generic în locul lui Han și cred că ar fi ieșit un film mai bun, un film lipsit de povara așteptărilor. Mă îndoiesc că o să îl revăd prea curând, ba chiar sunt șanse să uit de el în viitorul apropiat.
  • I don’t AGREE with it. Nu i-am văzut rostul și încă nu îl văd. De ce am avut noi nevoie de acest film? Care a fost scopul lui? Dacă scopul principal a fost să ne arate de unde a învățat Han să tragă primul, ei bine atunci putem zice că și-a atins ținta. Dar în rest? Disney doar a vrut să mulgă fanii de niște biștari în plus, sau să le mai îndese copiilor pe gât niște jucării.
  • I ACCEPT it pentru că per total a fost un film decent, care a mers la sigur grației mâinii precaute a lui Howard. Are suficient entertainment value cât să pună funduri în scaune în sălile de cinema cu toate că, la avanpremieră în Alba, unde am văzut filmul, a fost abia jumătate de sală în condițiile în care la Deadpool 2 și Avengers Infinity War abia am mai găsit bilete.

 

Please follow and like us:

No Comments


Leave a Reply

Your email address will not be published Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

RSS
Follow by Email