Al nouălea film a lui Tarantino este fără îndoială și cel mai matur film pe care l-a făcut acesta. Once Upon a Time … in Hollywood este în sinea sa o scrisoare de dragoste din partea lui Tarantino – obsedatul de filme, fanul number 1 a tot ce înseamnă cultură pop – față de o perioadă specială a industriei cu care acesta a crescut. El a crescut vizionând aceste filme, urmărind acești oameni și poveștile lor, așa că varianta acestora prezentată în OUATIH este una pur personală, așa cum și-o amintește el, feerică pe alocuri, situată undeva la limita fantasticului și a realității.
Povestea îi surprinde pe Rick Dalton și pe Cliff Booth încercând să își găsească locul într-o industrie care pare să îi depășească. Ambii sunt trecuți de prima tinerețe, primul fiind un fost mare star de televiziune care nu a fost în stare să facă pasul decisiv spre cinema, rămânând în urma contemporanilor săi mai de succes, în prezent rezumându-se să apară ca invitat în diverse seriale TV, deseori interpretând personajul negativ, mereu antagonistul unei stele în devenire. Cliff este un cascador destul de priceput, care poate și-a omorât nevasta sau nu, și care actualmente nu își găsește nimic de lucru datorită unui incident de pe platoul de filmare a unui serial. Astfel el își asumă rolul de șofer personal a lui Rick, confidant, prieten cel mai bun și în general tipul care îl scoate mai mereu din belele pe acesta. În curând, lângă ei se mută regizorul Roman Polanski și senzuala Sharon Tate, iar pentru cei care știu sfârșitul tragic al acesteia, filmul deja capătă o nouă conotație, în special când în scenă își face apariția familia Manson. Dar pelicula își ia tot timpul din lume pentru a ne arăta pe acești trei oameni în cele mai mondene situații, insistând pe secvențe lungi de condus, pentru a arăta splendoarea Holywoodului de atunci, dar și parcă pentru a sublinia efortul depus de echipa lui QT în a recrea cât mai fidel acea perioadă.
Așa cum ne-a obișnuit deja, Tarantino distribuie actorii aproape la perfecție. Nu aș putea să zic că sunt mari surprize sau că reinventează/aduce pe cineva în prim plan așa cum o făcea cu alte ocazii, dar de la protagoniști la cele mai scurte cameos, toate sunt perfect integrate de regizor. Întrebat dacă a scris scenariul filmului avându-i pe cei trei protagoniști în minte, Tarantino nu neagă, dar recunoaște că nu se aștepta să îi prindă liberi de contract pe toți. Astfel DiCaprio și Pitt au șansa să facă primul lor film împreună, și al doilea pentru fiecare sub bagheta lui QT. Și ce roluri fac! Rick Dalton – DiCaprio este rolul responsabil cu drama, fiind miezul poveștii. Drama lui este cea mai arzătoare, el ratând în trecut șanse importante de a se distinge printre semenii săi, fiind redus la postură de treaptă de urcare pentru actorii mai tineri, proces explicat atât de bine de producătorul Schwarz – un Al Pacino într-un cameo extins. Scena în care se întâlnește cu precocea Trudie Frasier și în care, explicându-i povestea cărții pe care o citea, se auto-descoperă în personajul principal, rămâne cea mai sinceră și din inimă performanță actoricească a filmului, aș chiar îndrăzni să zic că e atipică pentru QT. Apoi îl avem pe Brad Pitt care încântă ecranul cu fiecare secundă în care apare. Ba chiar auzit un oftat prelung în sală la o scenă în care Brad apărea topless, semn că acesta încă nu și-a pierdut carisma și puterea de atracție pentru publicul feminin (și masculin, de ce nu!). El este Cliff Booth, cel mai bun prieten pe care l-ai putea avea, un individ suav, carismatic, grijuliu cu prietenul și angajatorul său. El își împarte timpul între Rick și Brandy, cățeaua lui extrem de bine antrenată, iar în clipele de liniște, mai face cu ochiul unei autostopiste de profesie (o senzațională Margaret Qualley). El este responsabil poate de cele mai memorabile scene din film, atât duelul său impromptu cu Bruce Lee, cât și scena de final, cu toate că explorarea sa a ranchului unde s-au propășit hipioții din familia lui Charles Manson, este demnă de cele mai bune thrillere, suspansul atingând cote aproape insuportabile. Însă ce face ca filmul să funcționeze la turație maximă este sinergia dintre cei doi. Avem o relație de prietenie atât de naturală, atât de nuanțată, încât nu își poți imagina că nu ar fi așa și în realitate, iar filmul face uz maxim de orice moment dintre cei doi.
Și în cele din urmă o avem pe Margot Robbie în rolul lui Sharon Tate. Lumea a cam strâmbat din nas la cât de puține replici i-au fost date acesteia, dar și în ciuda acestui fapt, ea este surprinsă în suficiente posturi cât să formeze un raport cu audiența, să ne facă să ne pese de soarta acestei tinere actrițe în ochii căreia se citește bucuria de a trăi. Ba o vedem dansând la o petrecere fierbinte în conacul Playboy alături de mai toate vedetele mari ale vremii, la o sesiune de cumpărături, sforăind epuizată sau lenevind prin casă, și probabil cea mai Tarantin-ească scenă posibilă, un cadrul larg și insistent asupra picioarelor ei desculțe în timp ce se uită la un film de-al ei, după ce și-a negociat intrarea gratuită la film cu un zâmbet și o poză (întâmplare preluată direct din viața lui Tarantino, care la fel a negociat cu tipa de la recepție pentru a fi lăsat să vadă pe gratis filmul True Romance, al cărui scenarist a fost).
Mai să uit să menționez de faptul că Damian Lewis arată fix ca și Steve McQueen, dar și faptul că Tarantino reușește să dea roluri câtorva colaboratori apropiați (din păcate fără Samuel Jackson). Astfel avem ocazia să îi vedem pe Michael Madsen, Bruce Dern, Zoe Bell sau Kurt Russel (care devine apoi și naratorul unor scene). Și ca să vedeți ce nebunie a fost editarea acestui film, scene care îi arătau pe Tim Roth, James Mardsen pe post de Burt Reynolds sau Danny Strong pe post de Dean Martin au rămas neutilizate (sperăm să apară într-un viitor director’s cut).
Ca de obicei, nimic din ce face QT nu este aleator, până și cea mai banală decizie de casting fiind un fin comentariu meta, un Easter Egg pentru cunoscători. Deloc întâmplătoare este apariția lui Luke Perry într-un rol minuscul (care urma să fie și ultimul său rol, RIP Luke!) pe post de actor care nu se poate debarasa de un anumit rol din cariera sa, așa cum Luke a fost mai mereu legat de rolul Dylan din Beverly Hills. Scena cu ipotetica crimă comisă de Cliff Booth se petrece pe mare și o implică pe nevasta acestuia, care deloc întâmplător aduce vag cu Angelina Jolie, la fel cum deloc întâmplător este faptul că ultimul film făcut de celebrul cuplu a fost By the Sea, despre un cuplu care se separă. Practic nu există coincidențe în lumea lui Tarantino, totul fiind calculat și bine plănuit. Printre membrii familiei Manson, QT a inserat copii unor cupluri celebre precum Maya Hawk (fiica lui Ethan Hawk și Uma Thurman) Rumer Willis (fiica lui Bruce Willia și a lui Demi Moore), Harley Queen Smith (fiica regizorului Kevin Smith), Margaret Qualley (fiica lui Andie MacDowell) într-un comentariu atât de meta încât doar lui QT îi putea trece prin cap.
Muzica ca de obicei este un alt punct forte al filmului, regizorul aducând la rampă piese uitate din anii 60, alături de piese celebre ale aceleași perioade iar cinematografia lui Robert Richardson fiind fantastică.
L-am lăsat pe Bruce Lee la final pentru că încă nu sunt sigur ce să zic despre felul în care acesta a fost personificat de Mike Moh în acest film (actorul a fost perfect pe rol btw). Viziunea lui QT despre Bruce este că acesta ar fi fost un arogant a cărui gură era mai mare decât abilitățile sale marțiale. Lucru infirmat de apropiații acestuia, în frunte cu fiica acestuia și unul dintre cei mai apropiați colaboratori, Kareem Abdul Jabaar, care l-au crucificat pe Tarantino pentru felul în care acesta a ales să îl prezinte pe Bruce. Personal tind să le dau crezare, imaginea pe care o am despre Lee nefiind în concordanță cu ce prezintă filmul, dar în același timp înțeleg și faptul că regizorul a dorit să arate o variantă ficționalizată a adevărului.
OUATIH este lung, cu două ore arătând viața de zi cu zi a protagoniștilor, servind exclusiv pentru ca și QT să își aducă aminte cu drag de acea epocă de aur a Holywoodului, peste care se trăgea cortina. Garda veche, reprezentați ai curentului machismo, făceau loc unor tinerei mai talentați, cu păr lung și cu fizic mai puțin impunător, dar care se adresau mult mai bine generației actuale de fani. Dar ultima jumătate de oră este Tarantino făcând ce știe el mai bine, elicitând răspuns din partea audienței, amuzând-o, înfricoșând-o, făcând-o să strige, să zvâcnească și să aplaude așa cum doar frații Russo cu Endgame sau Infinity War (și acolo din motive complet diferite) au mai reușit să o facă. Filmul merită vizionat și doar pentru acel final apoteotic și nemilos, tipic QT. Nu aș zice că este esențial (încă), asta vom vedea în timp. Până atunci OUATIH este un film musai! pe care vă invit să îl vedeți la cinema, așa cum și-a dorit Tarantino să o faceți.
No Comments