Încep din capul locului și spun sincer, că încă nu am văzut The Room în întregime nici până astăzi, nici nu am auzisem de el până acum doi-trei ani, iar imaginea pe care mi-o formasem despre Tommy Wiseau nu era foarte bună. În general tipul părea dus, rătăcit în propria sa lume, departe de convențiile pe care noi le numim normale. Accentul său, manierismele sale atât în interviuri cât și în diverse clipuri ce circulau pe internet (uitat-vă la The Tommy Wi Show în care este capturat de un extraterestru și forțat să joace diverse jocuri), râsul inconfundabil, toate aceste elemente îl fac să sară în ochi.
Dar, adaptând cartea „The Disaster Artist: My Life Inside The Room, the Greatest Bad Movie Ever Made”, James Franco reușește ceea ce nu credeam că se va întâmpla nici într-o mie de ani și anume să îl umanizeze pe Tommy Wiseau, să scoată în evidența latura sa artistică, oricât de nonconformist era exprimată și să ne arate pasiunea cu care trăia fiecare clipă. Într-un ceea ce pot considera echivalentul unei păpuși Matrioșca, James Franco regizează, produce și interpretează un film despre Tommy Wiseau, un tip care a regizat, produs și interpretat un alt film. Meta, nu?
Filmul începe în San Francisco, într-o școală de actorie, unde un timid Greg Sestero (Dave Franco) îl întâlnește pe Tommy Wiseau (James Franco) și rămâne minunat de ușurința cu care se poate exprima acesta pe scenă. Cei doi se împrietenesc repede, urmărind filme, interpretând diverse scene împreună și adorându-l pe James Dean. Făcând o promisiune unul altuia de a se sprijini necondiționat pe viitor, cei doi se mută în Los Angeles. Greg reușește să își găsească repede un agent, o prietenă și niște roluri mărunte, dar Tommy este marginalizat de toată lumea, datorită accentului său ciudat și fizionomiei sale care se pliază mai mult pe roluri negative, lucru cu care acesta nu este de acord. Sătul de refuzuri, Tommy decide să își facă propriul său film, inspirat fiind în parte și de vizionarea filmului The Talented Mr. Ripley. Cu toate că în nici un moment acesta nu spune un lucru despre viața sa, aflăm că Tommy are o grămadă de bani, fiind capabil să dețină două apartamente în orașe diferite dar și să investească cinci milioane în facerea unui film. După ce scrie un scenariu, acesta purcede la producerea filmului, cu toate că nu are nici cel mai mic habar despre cum se face un film. Angajează diverși indivizi dubioși după cele mai ilare criterii, reușind să îl convingă pe Greg să accepte un rol secundar foarte important. Însă fiind un om gelos, Tommy suferă când vede că lucrurile se mișcă mai bine pentru Greg decât pentru el, lucru ce duce la tensiuni imense pe platourile de filmare, ceea ce la rândul său duce la un interes scăzut din partea celor implicați, rezultând un produs final cu multe scene fără sens, dialoguri aiurea și erori de producție, tocmai lucrurile ce urmau să aducă faima mult visată. Din acest punct de vedere, filmul este o sugestie mai mult decât binevenită că există mai multe modalități prin care poți deveni o legendă.
Și da, mă văd nevoit să mă repet, dar James Franco putea foarte ușor să îl ia la mișto pe Wiseau și „capodopera” sa. Dar în nici un moment nu se simte acest lucru, filmul insistând pe pasiunea depusă de acesta în creerea celei mai bune drame făcute vreodată de la Tennessee Williams încoace. Că ce a reușit va rămâne mereu în istorie ca unul dintre cele mai proaste filme făcute vreodată, este o altă mâncare de pește. Totuși, The Room are o calitate esențială, necesară oricărui film legendar și anume îți captează complet atenția. Este atât de prost încât, întocmai unui accident de mașină, nu îți poți dezlipi privirea de la el.
James Franco, în probabil cel mai bun rol al său de până acuma, reușește o transformare cameleonică, copiind perfect enigma ce este Tommy Wiseau. Vorbește ca el, cu multe, multe greșeli gramaticale, cu un accent absolut ciudat, râde ca el, se mișcă la fel. Din acest punct de vedere, Franco duce filmul în spate. Nu la fel pot să spun de fratele său mai mic, Dave, care reușește de câteva ori cu râsul lui tâmpit să mă scoată din atmosferă, comportându-se întocmai unul copil ce a primit cheile la mașina fratelui său mai mare. (Dacă și Greg Sestero se comportă la fel în viața reală, atunci o să îmi revizui părerea despre rolul lui Dave). Pe lângă fratele său mai mic, James își mai aduce și o suită de prieteni cu care acesta este obișnuit să colaboreze, în frunte cu nelipsitul Seth Rogen, alături de care și produce filmul, dar și o adevărată listă de who’s who a momentului, o pleiadă întreagă de actori care se bucură de o popularitate în creștere. Astfel în rolurile mai măricele îi avem pe Alison Brie (din Community și GLOW), Hannibal Buress (stand-up comedian și voice actor talentat), Jason Mantzoukas (cred că nu e serial de comedie actual în care să nu apară pentru cel puțin un episod), Josh Hutcherson (The Hunger Games), Zac Efron, Sharon Stone, Melanie Griffith, Bob Odenkirk dar avem și o listă lungă de cameos cu nume grele precum Bryan Cranston, Judd Apatow, Zach Braff, J. J. Abrams, Randall Park, Lizzy Caplan, Kristen Bell, Keegan-Michael Key, Adam Scott, Danny McBride, Kate Upton, Kevin Smith sau Ike Barinholtz.
La final rămânem cam cu aceleași întrebări pe care le-am avut la început, poate și mai multe, dat fiind misterul cu care a reușit să își înconjoare viața acest Tommy Wiseau. De unde vine el? Câți ani are? De unde are atâția bani? Nici nu contează pentru că la sfârșitul zilei nu asta își propune filmul. The Disaster Artist reușește să te facă să râzi, să te emoționeze, poate și să te facă să plângi și cel mai important să te inspire. Simt că am ieșit mai luminat de la acest film, un film care ne arată că indiferent câte obstacole ai avea în cale, nimic nu ar trebui să te împiedice din a-ți trăi visele.
E filmul anului? Nu cred. Merită James Franco o nominalizare la premiul cel mare? Cu siguranță. Mai mult, înainte să îl văd, eram convins că Gary Oldman nu va avea nici un concurent la Oscar anul acesta pentru rolul său din The Darkest Hour, însă după vizionarea lui The Disaster Artist nu mai sunt așa de sigur.
PS: Minunat montajul de la final (îl puteți urmări aici) în care Franco și echipa sa recreează cele mai iconice momente din The Room, cu o fidelitate de 99,9%.
No Comments