Recomandare – musai!
Gen: Acțiune, Arte Marțiale
Regie: Gareth Evans
Distribuție: Iko Uwais
Durată: 1 h. 41 min.
Rating IMDB: 7.6
Despre: Rama este un polițist începător, extrem de priceput în artele marțiale. El participă, alături de o echipă de swat formată din 20 de colegi, la o misiune extrem de periculoasă: capturarea unui lord al crimei, Tama, care s-a baricadat la ultimul etaj al unui bloc mizerabil cu 15 niveluri, transformat într-un cartier general și refugiu pentru cei mai periculoși criminali din Jakarta. Meticuloși, polițiștii își încep asediul în plină liniște, neobservați de nimeni, curățând primele etaje unul câte unul. Însă, brusc, își dau seama că au picat într-o capcană sângeroasă întinsă de Tama, care, prin intermediul difuzoarelor clădirii, promite chirie gratuită pe viață oricărui locatar ce elimină un polițist. Ce rezultă este un măcel claustrofob, cu scene de acțiune duse la cote absolute.
Rant: Mare fan fiind al filmelor de acțiune și în special de arte marțiale, am crescut, pot zice, cu clasicele lui Jackie Chan, Jet Li sau Bruce Lee. Apoi am început să descopăr maeștri ai acțiunii moderne precum Donnie Yen (cu genialul SPL: Sha Po Lang sau seria Ip Man) și credeam, în naivitatea mea, că doar cinematografia chineză sau din Hong Kong deține monopolul pe acest gen. Spre surprinderea mea, am descoperit ulterior și valul thailandez care, chiar dacă lucra cu bugete reduse, oferea scene incredibile de acțiune brută, fără dubluri sau cabluri, datorită unor luptători fenomenali precum Tony Jaa în Ong-Bak sau Tom-Yum-Goong. Cu toate astea, recunosc că nu auzisem mai nimic despre cinematografia indoneziană și nici despre Iko Uwais, starul acestui film. Ce mi-a stârnit inițial curiozitatea a fost o combinație bizară la nivel de producție: filmul era regizat de un galez, Gareth Evans, iar soundtrack-ul pentru versiunea internațională era compus de Mike Shinoda de la Linkin Park (alături de Joseph Trapanese), aducând un fundal electronic și industrial mizer care se potrivește mănușă cu tensiunea din clădire.
Dar odată ce apeși Play, filmul nu te lasă să respiri. Acțiunea este practic non-stop. Gareth Evans și Iko Uwais au folosit pelicula drept vehiculul perfect de lansare pe scenă mondială a stilului indonezian tradițional de luptă, Pencak Silat. Și nu vorbim despre coregrafii elegante din balete wuxia, ci despre o artă marțială viscerală, brutală, bazată pe eficiență pură, lovituri devastatoare de cot, genunchi, folosirea cuțitelor karambit și utilizarea mediului înconjurător pentru a neutraliza adversarul. Toți actorii și cascadorii au trecut printr-o pregătire militară și de arte marțiale extrem de intensă, iar dedicarea lor se vede în fiecare secvență: cadrele sunt lungi, unghiurile de filmare sunt alese încât să vezi clar fiecare impact, iar montajul nu ascunde lipsa de tehnică prin tăieturi rapide de cameră, așa cum se practică la Hollywood.
Pe lângă Iko Uwais, care transmite o energie uluitoare, filmul beneficiază de niște antagoniști absolut memorabili. Yayan Ruhian în rolul lui Mad Dog este pur și simplu un monstru de forță și tehnică; omul este o forță a naturii pe ecran! Scena de luptă finală (2 vs 1), în care Rama și fratele său Andi se luptă disperați împotriva lui Mad Dog într-o cameră dărăpănată, este considerată pe bună dreptate una dintre cele mai bune și mai epuizante coregrafii de luptă din istoria cinematografiei. Să nu îl uităm nici pe Joe Taslim (Jaka, liderul echipei SWAT), a cărui prezență impune respect și ale cărui abilități de Judo completează perfect dinamica confruntărilor.
Considerat de mulți drept cel mai bun film de acțiune al anilor 2010 și un punct de cotitură care a redefinit complet genul (influențând direct producții precum John Wick, Atomic Blonde sau Extraction), personal cred că i se poate ierta cu ușurință lipsa unui fir epic complicat. Adică, serios: cine are timp de dezvoltare lentă de personaje când ești fugărit de sute de maniaci înarmați cu macete, topoate și pistoale într-un bloc fonic închis? Miza e simplă: supraviețuirea.
Cât despre paralela cu Dredd (2012): coincidența face ca ambele filme să fi fost produse cam în aceeași perioadă, având premise similare (polițiști blocați într-un bloc-turn controlat de un lord al drogurilor). Însă The Raid s-a lansat primul la festivaluri (septembrie 2011 la TIFF Toronto), așa că orice acuzație că ar fi copiat este complet nefondată. The Raid rămâne o lectură obligatorie pentru oricine iubește cinematografia de acțiune — o injecție de adrenalină pură, fără pic de grăsime inutilă pe scenariu!
No Comments