A trecut ceva vreme de când nu m-a mai impresionat un film într-atât încât să îi acord o cronică separată. Și ce film d-le, ce film. A reușit să mă treacă printr-o diversitate de emoții, care mai de care mai variate, a reușit să mă facă să simt și să gândesc…cum îți permiți asta filmule, chiar nu mă așteptam la așa ceva din partea ta, ce doamne, ești musical, ești happy, de ce sunt trist acuma că s-a terminat? Dar sunt cu adevărat trist? Ah filmule ce mi-ai făcut.
Cum nu sunt un fan înfocat al filmelor de dragoste dar nici al musicalurilor, filmul a pornit din start, pentru mine, cu șanse reduse. Cu atât mai puține șanse a avut atunci când, pentru primele 20 de minute, s-a cântat și s-a dansat cât la 3 nunți. Nah man, nu e de mine, mai bine mă las de el aici.
După o mică pauză, de vreo câteva zile, am zis, hai mă să îi mai acord o șansă. Și a început și povestea după atâta cântat și atâta fâțâială. Un pic cam clasică aș zice, fata se întâlnește cu băiatul, la început nu se plac, apoi printr-o serie de evenimente ajung să se cunoască și să se placă ceea ce va duce spre un sfârșit happy, da … been there done that. De ce acest film are 14 nominalizări la Oscar??? Bine, Emma Stone și Ryan Gosling sunt de obicei actori buni, joacă și aici decent până acuma, ce are filmul ăsta de oferit să merite atât hype? (Eu de obicei înot contra curentului când vine vorba de hype – mai puțin dacă sunt filme Marvel, caz în care eu sunt cel care generează hype-ul, da, știu, sunt biased).
Bun continuăm cu filmul și începe, așa încet încet să mi se înfiripeze un sentiment, stai așa, încep să mă acapareze personajele, cântatul și dansatul parcă au sens acuma. Cum sunt susceptibil la break-up stories parcă preconizam că o să ajungem și pe acolo și o să sufăr în sinea mea pentru cei doi și, da , hop uite că s-a ajuns și aici. Nu e nimic, o să o recupereze pe tipă pe final, doar așa se întâmplă în fiecare film nu? Doar de aia avem formula supremă după care 99% din ce vedem azi pe ecran este și se simte la fel.
Dar nu, nu e cazul aici. Ar fi puțin spus că filmul e imprevizibil. Și să vă zic de ce. (Dacă sunteți din ăia care mă vor afurisi apoi că nu le-am zis că o să fie spoilere iote: SPOILERE ca să vadă tot neamul. O să le și scriu în alb așa că dacă vreți să le citiți, inserați textul)
Să o luăm cu începutul. Filmul e împărțit în patru anotimpuri, fiecare reprezentând o bucată din relația celor doi. Mia, tânăra actriță mereu în căutare de roluri, și Seb, cinicul iubitor de jazz, protagoniștii acestei povești, se întâlnesc, cum altundeva, în plin trafic, în care el o claxonează, ea îi zice vreo două de mamă, se lasă și cu un deget mijlociu. Apoi fiecare își vede de viața lui/ei. Până când, după o noapte aiurea prin oraș, Mia aterizează în localul unde Seb cânta, exact în momentul când, după o improvizație ad-hoc, el este concediat, că deh, nu ne plac nonconformiștii, ei nu au ce căuta în societatea noastră. Ea dă să îl felicite, el trece pe lângă ea și din nou, drumurile lor se despart. Dar iată că destinul, și scenariul, țin să îi vadă împreună și li se oferă o a treia șansă, lucru rar într-un oraș precum Los Angeles-ul. Cei doi ajung să vorbească, după câteva ironii și un moment de cântat/dansat, parcă parcă ceva se aprinde între cei doi. Și asta e doar capitolul cu primăvara. Deci v-ați cam prins cum va continua filmul povestea. Vara celor doi, e trecută relativ repede în revistă, un montaj drăguț, cât se iubesc cei doi, ce fericiți sunt împreună, dar nu prea stăm bine cu banii. El nu prea are de lucru, ea s-a apucat să scrie o piesă, iar mesajul este, las că ne descurcăm noi. Timpurile fiind totuși grele, o întâlnire întâmplătoare cu o umbră din trecut, face ca Seb să accepte să cânte cu o trupă pe un salariu bun, lucru care pentru el va însemna și sacrificarea valorilor personale. Tipa se prinde că lui nu îi prea place ce face dar ce să îi faci, mai încăpățânat așa cum sunt băieții, se ajunge la o ceartă serioasă și începe toamna lor. Relația nu prea merge, el se urăște tot mai mult că a semnat cu trupa respectivă, mistakes are made, dar iată că, în această mare de ghinioane și nefericiri, tipa prinde un rol în Paris unde va trebui să meargă pentru timp îndelungat. Nu e nimic, noi ne vom iubi mereu, sunt ultimele cuvinte care le vom auzi oricând se trece la etapa unei relații la distanță (cine a trecut prin așa ceva știe bine cum stă treaba). Și vine iarna, ultimul capitol al filmului…care ne duce cu 5 ani în viitor. Tipa s-a ajuns, e mare actriță, își cumpără cafeaua din locul unde lucra când era tânără aspirantă, are tot ce vrea, și familie frumoasă, doar că nu cu Seb (recunosc, am cam trepidat la această revelație – a fost primul moment când filmul a tras preșul de sub picioarele mele). Seb s-a ajuns și el, are propriul restaurant unde se servește numai Jazz, restaurant în care, într-un moment de deja-vu, intră ea împreună cu soțul ei. Cei doi se văd, iar de aici începe unul dintre cele mai triste / optimiste dialoguri purtate vreodată fără cuvinte. Prin intermediul unui cântec, ne este prezentat un scenariu ipotetic de What If, ce ar fi fost dacă cei doi rămâneau împreună (al doilea moment în care filmul m-a luat la șuturi direct în sentimente). Când eram mai trist, tipa se scuză și pleacă, nu înainte ca între cei doi să fie un ultim, mut, rămas bun, un zâmbet sincer care zice mai mult decât ar fi zis o mie de cuvinte și brusc nu mi se mai pare așa de tristă situația. Morala este simplă, trăiești, iubești, te desparți, dar timpul și viața vor merge mai departe, cu bune și cu rele.
Phew, știu că nu se povestește chiar tot filmul în cadrul unei cronici dar chiar a trebuit să îmi eliberez această povară de pe suflet, să îmi explic și mie trăirile avute. Genial acest tânăr regizor, a avut curajul să ia un gen aflat în moarte clinică de mai multă vreme, genul musical, și să îl revitalizeze și nu doar atât, a pus o tonă de suflet în fiecare peisaj, scenă și linie de dialog. Cadrele sunt poezie în mișcare, culorile sunt încântătoare și în ton cu trăirile sufletești iar personajele sunt de vis. Chiar dacă până la urmă este povestea oricărui om care are curajul să creadă în visele sale și să le vadă duse la împlinire. Și apropo de personaje, de acum încolo nu mai vreau să văd povești de dragoste decât cu cei doi. Cum naiba nu sunt ăștia doi un cuplu (aha google îmi indică faptul că Eva Mendes e partenera de viață a lui Ryan…ok makes sense) pentru că la ce chemistry au, nu mi pot imagina cu alți parteneri. Fun fact – acest film este al treilea în care cei doi alcătuiesc un cuplu după Crazy, Stupid Love și Gangster Squad. Merită amândoi un premiu Oscar pentru aceste roluri, parcă în special Gosling care de la film la film ne demonstrează noi și noi veleități. Știm că dă bine la filme de acțiune, la drame, dar anul acesta ne-a arătat și incredibila sa latură comică și acuma iată că poate și cânta și dansa, oare ce nu știe face băiatul ăsta!?!
Oricum, pun capăt aici, vă invit să vizionați această bijuterie de film dar neapărat să îl vizionați cu inimile și mințile deschise, nu repetați greșeala mea.
No Comments