Chiar dacă am văzut mai demult celelalte două filme, nu mi-a fost greu să intru în atmosfera filmului. La fel de ușor mi-a fost și când, inițial cu reticență, am început să mă uit la primul film. Care, spre surprinderea mea, mi-a plăcut chiar mult. La fel și continuarea. Și pot să zic, că și partea a treia e la fel de bună, chiar dacă pe alocuri suferă.
Din păcate, filmul a primit o lovitură dură prin dispariția lui Anton Yelchin, decedat într-un accident de mașină cu o lună înainte de premierea oficială, și a lui Leonard Nimoy, celebrul interpret al mult îndrăgitului Spock, cel original. Însă filmul le face un omagiu frumos, folosind dispariția lui Nimoy ca un parte integrantă a poveștii.
Inițial, lumea avea rezervări privind acest film pentru că pentru prima dată de la începutul acestui reboot, J.J. Abrams părăsea cârma regizorală pentru a se concentra asupra filmelor Star Wars, în locul lui venind Justin Lin, celebru mai ales pentru seria de filme Fast and Furious (3-6). Așa că s-a rărit exponențial numărul de lens-flares, marcă specifică filmelor lui Abrams, cu toate că într-o scenă sau două, le introduce și Lin pentru a păstra tradiția.
Povestea nu este una care să te dea pe spate, dar își are meritul ei de a te ține pe scaun timp de două ore, fără a te plictisi. Astfel, la începutul filmului găsim un Captain Kirk puțin sătul de viața de căpitan de navă interstelară, gândindu-se deja la retragere. La fel îl găsim și pe Spock, trist după ce a aflat de decesul ambasadorului Spock și gândit de faptul că odată cu dispariția planetei natale, simțul patriotic îl face să își caute femelă de aceeași specie pentru a repopula universul cu mici vulcănași, renunțând la relația cu focoasa Lt. Uhura. În timpul unui stop de rutină, ei sunt solicitați să pornească într-o misiune de recunoaștere și salvare a unei nave prăbușite. Odată ajunși acolo, se trezesc atacați de un stol de nave, care au toate caracteristicile unui roi de albine, ele fiind și numite așa pe parcursul filmului. Și Enterprise face boom dar nu înainte ca protagoniștii să găsească diverse căi și modalități de a ajunge pe planeta țintă. Acolo îl vom întâlni pe Krall, cel care a orchestrat atacul asupra navei, un extraterestru cu ciudă pe Federație, cu toate că secretul său este unul din punctele interesante ale filmului. Asemănător unui film Scobby-Doo, protagoniștii noștri sunt despărțiți și asta mi-a plăcut că astfel filmul a reușit să pună accent pe personaje mai puțin utilizate până acuma, și să pună reflectorul și pe noua adiție, Jaylah, o extraterestră caftitoare de fund interstelar.
Distribuția din nou își face datoria cu brio, și deja se vede o legătură strânsă între membrii echipajului, poantele fiind fluide. Perechea Spock – Bones, este delicioasă, Karl Urban și Zachary Quinto completându-se reciproc de minune. La fel mi-a plăcut și de Jaylah, interpretată de surprinzătoarea apariție a anului trecut din filmul Kingsman, Sofia Boutella. Cât despre eroul negativ, Krall, Idris Elba se descurcă de minune, cu toate că mascat fiind, nu îl prea vedem. După ce filmul trecut ni l-a pus ca personaj negativ pe Benedict Cumberbatch – Sherlock din serialul de succes cu același nume, acuma ni-l scoate la înaintare pe Idris Elba – Luthor, din serialul de succes cu același nume, lucru ce mă face să mă întreb, oare protagonistul cărui serial britanic de succes va fi eroul negativ al următorului film?
Per final, filmul își atinge scopul de entertainment, confirmându-și statutul de block-buster al verii.
No Comments