Există filme de calitate franţuzeşti, italiene, spaniole, etc şi există filmele nordice. Scandinavii au un feeling aparte, au un simţ fantastic al calităţii şi scot tot timpul filme deosebite, de o înalta încărcătură spirituală şi emoţională, care nu au cum să nu te impresioneze. La fel e şi în cazul peliculei de faţă, un film profund, ce atinge un subiect mai delicat.
Acţiunea are loc în Stockholm şi ne sunt prezentate cele 2 personaje principale, un EL şi o EA, 2 străini pe care îi leagă o adevărată tragedie (anumite secvenţe cu cei 2 în tren mi-au adus aminte de cum s-au cunoscut personajele lui Meryl Streep şi De Niro în minunatul Falling in Love). Este o poveste de dragoste atipică, putând părea uşor necredibilă, născută dintr-un amestec de atracţie reciprocă şi durere comună (de etiologie diferită la fiecare din cei 2) împărtăşită pe acelaşi plan emoţional, care uneşte 2 suflete dezorientate, pierdute care se vor regăsi până la finalul filmului. În acelaşi timp este şi un film trist, dureros, melancolic ajutat de peisaje şi de coloana sonoră.
Personajul principal masculin este interpretat de Mikael Persbrandt (pe care îl ştim din fabulosul film al lui Susanne Bier, In a Better World). El îl joacă pe Johan, un tip cu un fizic plăcut, carismatic, fiind în esenţă un om bun pe interior, care fără voia lui este implicat într-un accident auto soldat cu moartea unei fetiţe de 10 ani. Din acest moment până spre final el va fi urmărit tot timpul de sentimentul vinovăţiei, culpabilităţii şi ştie că trebuie să facă ceva pentru sufletul său chinuit de remuşcări. Oare dacă o va cunoaşte cumva mai aproape pe mama victimei se va simţi mai bine cu SINE? O va putea cumva ajuta pe planul spiritual? Ce se întâmplă dacă se îndrăgosteşte de ea? Poată să-i ascundă la nesfârşit că el este făptaşul?
Personajul principal feminin este interpretat de Iben Hjejle (pe care o ştim din High Fidelity), care o joacă pe Anna, o mama cu puternice instincte materne, vizibil afectată de moartea unicului copil, care o va afecta şi transforma pe durata întregii pelicule. Uneori durerea este atât de mare încât refuzi să crezi că fetiţă ta nu mai există, amintirile legate de existenţa ei te năpădesc şi nu poţi face faţă situaţiei actuale, căci lumea merge înainte fără tine. Este adevărul mai bun decât minciuna, oricât de dureros ar fi el? Aceasta este întrebarea esenţială pe care mi-o pun urmărind acest film.
Interacţiunea dintre cele 2 personaje principale îi conferă filmului coloana sa vertebrală şi face toţi banii, alături de câteva momente emoţionante întâlnite pe parcursul acţiunii (în special faza cu fetița în biserica) şi evident momentul de final. Este incredibil cât de natural joacă cei 2 actori principali şi uneori e suficient să te uiţi la expresiile de pe fețele lor, la mimica, la gesticulări, ca să îţi dai seama ce simt şi ce gândesc.
No Comments