Impactul lui Paulo Sorrentino (considerat că fiind descendentul lui Fellini în materie de regizor de film) este unul destul de puternic în cinematografia mondială contemporană, după filmul This Must Be The Place din 2011 (pe care eu personal îl văd că marea lui capodoperă), astfel încât mulţi actori şi-au dorit/îşi doresc să se afle sub bagheta sa regizorală. Cu ultimul său film, pe nume Youth (şi al doilea în limba engleză), Sorrentino a dat lovitura cu castingul (actori veterani precum Keitel, Caine, Jane Fonda dar şi mai tinerei precum Weisz sau Paul Dano) dau totul din ei în această peliculă, care a avut premiera la marele festival de la Cannes.
Sorrentino este un maestru al coloritului, al atenţiei la detaliu, al subtilităţilor/metaforelor apărute în filmele sale, al suprarealismului, al magiei. Nimic nu este întâmplător aici, totul are un sens, o semnificaţie pe care fiecare dintre noi o va interpreta diferit şi tocmai asta îi conferă un mare farmec creaţiei sale. Incredibil cum pot fi amestecate într-un film comicul cu absurdul, realul cu magia, grotescul cu frumosul. Doar la Sorrentino vedem asemenea reuşite.
„Acţiunea” (dacă e să o numesc aşa) are loc într-un hotel SPA pentru cei bogaţi aflat undeva în Alpii Elveţieni, în mijlocul unui peisaj idilic. Staticul predomină în acest film dar în ciuda acestui aspect, există o anumită imprevizibilitate. Caine este fără îndoială starul acestui film (mă bucur că este, după atâtea roluri secundare) şi îl interpretează pe un compozitor bătrân, fost mare compozitor şi dirijor, retras din activitate, relaxându-se şi meditând asupra vieţii sale precum și asupra eşecurilor, bântuit de relaţia cu soţia sa, în acest hotel izolat. Fred Ballinger este mort pe dinăuntru, intrat într-o stare de apatie, din care nu e sigur că îşi va reveni, în ciuda ajutorului primit de fata sa (Rachel Weisz), o femeie nesigură pe propria feminitate, plină de dorinţă, care suferă după ce prietenul o părăseşte pentru alta. Keitel este la polul opus lui Caine în interpetare. Îl găsim pe Mick, un regizor ratat, care vrea să îşi ducă la bun sfârşit ultimul film. El trăieşte, este viu pe dinăuntru şi vrea să se bucure de viaţă, însă eşecul profesional nu îl lasă. Interacţiunea, replicile dintre cei 2 mari actori reprezintă INIMA filmului de faţă.
În peisaj mai apar Paul Dano (specializat în partituri ciudate) şi Jane Fonda (într-un cameo foarte scurt dar demn de Oscar). Există multe scene frumoase, care te pun pe gânduri, însă scenă mea preferată este cea cu telescopul şi metaforă asupra viitorului/trecutului – senectute/tinereţe.
Finalul este unul de mare artă şi poate cel mai frumos văzut în ultimul timp. Un mare plus îl constituie coloana sonoră foarte bine aleasă, cu piese care se potrivesc în toate scenele. În esenţă sa, filmul rămâne o meditaţie asupra singurătăţii, iubirii, bătrâneţii, deziluziilor şi îl recomand cu multă căldură pentru amatorii unui film ALTFEL.
PS: Din distribuţia filmului face parte (deşi doar fizic şi nu ca joc actoricesc) şi Mădălina Ghenea şi nu ştiu dacă să mă mândresc cu apariţia ei sau nu.
No Comments